Pe urmele greșelii

Greșeala are chip hidos, plete lungi, încurcate

Și nimeni n-o iubește, n-o suferă, n-o vrea,

Dar toți, cu măiestrie, ne folosim de ea,

Ca de un viciu-ascuns care ne dă dreptate.

 

Cu fiece greșeală, se mai ridic-o piatră,

Dar nu ca s-o îndrepte, nici gând, ci s-o acuze,

Să-i spună verde-n față că nu e loc de scuze,

Că-n lumea cea perfectă ea nu-i decât o pată.

 

Greșelile n-au dreptul ca pruncii să bocească,

Odat-aduse-n lume tre' să-și accepte soarta,

Să știe: fără ele și lumea ar fi alta,

Și nu oricine vrea să și le însușească,

 

Greșeala e ca sarea prea multă în bucate,

De multe ori am vrea să ne lipsim de ea,

Dar ea se tot reflectă-n oglinda mea și-a ta.

O vede cine vrea, o iartă cine poate.

 

De-o fi să întâlnesc pe omul pentru care

Greșeala e un mit, poveste nenăscută,

Voi ști că-n ecuația cu o necunoscută,

Soluția e simplă: negare și uitare.

 

Greșeala e o lecție, o-nvață cine-o face

Și nu o înțelege chiar tot judecătorul.

Să cumpănim cu grijă prezentul, viitorul,

Trecutul e tărâmul cu care facem pace.

Oare știi

 Oare știi?

Tu știi, Românie, ce-s 20 de ani din viața unui om?

Știi câți copii, de dor, își plâng părinți în somn?

Câți au plecat de-aici cu sufletul amar

Zâmbind că s-or întoarce? Un zâmbet în zadar...

Câți nu știau nici unde se duc, nici ce-or munci, 

Luând cu ei o poză și lacrimi de copii?

Știi oare, Românie, care-ai făcut 100, 

Că pentru tine ei sunt “input” de valută? 

Că nopțile și plânsul, iubirile și anii

Au devenit și ele doar cifre, cum sunt banii? 

Că mamele au riduri, bunicii doar speranță, 

Că i-or mai întâlni măcar o dată-n viață?

Îți zic eu, Românie, pământ unde trăiesc, 

Că oricât ne-am mândri cu tot ce-i românesc, 

Pentru tine plătim tribut peste hotare,

Și nu dorul de țară, dorul de oameni doare.

Tu astăzi ești întreagă, dar noi nu vom mai fi, 

Ți-ai dat cu împrumut milioane de copii.

Râzi oricum

Dacă viața-ți stă în cale, 

Și îți strigă tare, rece:

“Pe-aici, domnu’, nu se trece!”,

Râzi scurt și pășește agale.

Dacă vântu-ți suflă-n față,

Când și ploaia te înmoaie,

Nu-l lăsa să te îndoaie,

Râzi ud ca o nătăfleață. 

Dacă nu e loc de tine,

Nici urechi să te asculte,

Poate că-s urechi inculte.

Râzi grăbit și fugi, mai bine.

Dacă altul te împinge,

Să ajungă la-nălțime,

Tu rămâi jos, în mulțime,

Râzi până te vei distinge.

Dacă n-ai de ce să râzi, 

Uită-te-n oglindă, frate,

Și întreabă-te, socoate, 

Câți ca tine mai sunt hâzi.

De ziua țării mele

 1.12.2020

E dimineață, Române, aprinde lumina!

Știu, noaptea rece, grea n-a ridicat cortina.

E frig în țevi, în sobe, e frig între hotare,

Iarna-și târăște trena în țara noastră mare.

Ridică-te, Române, îmbracă-ți haina groasă,

Ia-ți și vreun schimb, nu știi când te întorci acasă.

Ia-n buzunar curaj, căci vântul de afară

E mult mai mânios decât odinioară.

Nu te teme, Române, căci iarna vine, pleacă,

O fi mai greu la vară, de s-o întoarce seacă.

La toamnă, când la școală s-o învăța scăderea,

Om mai scădea din inimi și dorul, și durerea.

Dar mai întâi de toate, deșteaptă-te, Române,

Chiar dacă ești acasă, ori dormi prin țări străine.

N-ai de ales, să știi, când vine dimineața,

Deșteaptă-te, Române, și spală-ți trainic fața!

În lupta dusă-n viață, ți-s pruncii veterani,

Te-aplaud, Românie, un vrednic „La mulți ani!”.

Pe prispă

 În fiecare zi de vară

stăteam cu ochii arși de dor,

se poate și puțin murdară,

pe prispă-n așteptarea lor.

 

Zburdam prin curte, o plăcere!

iubeam și  rațele, și colbul.

Când mă strigau pentru-mbăiere

făceam pe mutul și pe orbul.

 

Eram cam blondă, fără plete,

și-aveam doi dinți mai depărtați.

Nu prea vorbeam pe îndelete,

aveam 3 ani. De mult uitați.

 

Îmi amintesc că era soare

mereu amiaza-n colț de prispă

și îi vedeam din depărtare

venind. Să nu mă lase tristă.

 

Astăzi m-așteaptă ei pe mine,

căci am crescut și am plecat.

Și ușa li-i mereu deschisă,

iar prispa stă la soare-n sat.

La o aruncătură de zar

 Când se ridică ziua din cuibul ei de noapte

Și-alungă mii de stele din vise și coșmaruri,

M-apropii fremătând de tablă și de zaruri

Și îmi încerc flămând norocul printre șoapte.

 

Când soarele se mișcă încet către amiază,

Împrăștiind lumină pe gânduri și pe sate,

Din zaruri zvârl o șansă ce cade și se zbate.

Sub ochii mei un nor a mai ucis o rază.

 

Când focu-aprins din cer își stinge vâlvătaia,

Și ziua se întoarce în cuibul ei nocturn,

Închid în tablă șansa și jocul meu diurn,

Las sfatul blând al nopții în vis să mă atingă.

 

Când mâine se-nfiripă în lume și în mine,

Și șansa prinde viață când tabla se deschide,

Oi arunca iar zaruri ce or cădea perfide

Și-or alunga norocul până mi s-o cuvine.

 

Încerc întotdeauna când vine dimineața.

În zarurile mele se-ascunde simplă viața.

Liniște, iubim!

Tara: Dacă am iubit? Nu, nu cred. Nu știu ce e iubirea. Ii cunoști definiția?

Eva: Iubirea n-are definiție, e ceva ce simți. Ca teama, ca senzația de râs, ca auzul, ca frigul, ca parfumul, ca vântul care-ți mângâie urechile șoptindu-ți.

Tara: Aș zice, deci, că iubirea e o metaforă, mai degrabă. O minciună ilustrată in cuvintele cărților, în vorbele unui vânt mut, in râsul surd al soarelui și in feeria nocturnă a lunii.

Eva: Iubirea e aer și poveste, privire și destin, carte și scriitor.

Tara: Ei, aș. Iubirea asta a ta e flux nervos, conexiune sinaptică, dictare cerebrală. E raționalul incontrolabil care o ia la goană printre crengile emoțiilor, alergându-ți sângele prin corp mai repede. E hipertensiune, îți spun eu.

Eva: Incredibil! O zici de parcă iubirea e o boală.

Tara: Demult și de vecie. Fără leac si fără scăparee. E îngerul care-ți împrumută aripile sale să zbori și demonul care te târăște în străfundurile fierbinți ale chinului. E rai și iad.

Eva: Iubirea e mereu dualitate. Maica Tereza spune că dacă iubești până la durere, nu mai există durere, există iubire. Fără durere nu există iubire.

Tara: Serios? Fără durere nu există nici vânătăi.

Eva: Tu chiar nu crezi in iubire?

Tara: Nu e chiar așa. Nu fac din ea un dumnezeu. Al câtălea simț ar fi iubirea asta, dacă e atât de multă simțire? De-ar fi să-i dau eu o definiție, căci tu umbli pe câmpuri metaforice, iubirea e lumea proprie pusa la picioarele care știu cum s-o facă un covor roșu și nu unul de care își steargă tălpile la intrare. Iubirea e omul care știe să facă asta. Ea nu există în afara oamenilor.

Eva: Oamenii aduc, deci, iubirea. Ei te fac s-o simți.

Tara: Greșit! Aici începe durerea, dacă o privești așa. Dacă iubirea asta se naște in tine, îți aparține. Nu e a altcuiva. Nu e o ofrandă adusa de alții ție, că n-ai nici domiciliul, nici reședința în Olimp. Dacă trăiești orice sentiment în afara rațiunii tale, o să găsești întotdeauna vinovați. O să fii ipocrit. O să faci din tine o proiecție în alții. Ceilalți sunt parte din apa care udă ce simți. Rădăcinile sunt în tine.

Eva: Și cum faci când te simți gol de ceilalți? Când ei nu sunt. Când iubirea e absentă și dorești să o sădească cineva în tine?

Tara: Adică tu-mi spui mie că te prezinți un interior gol în fața cuiva și te aștepți să-l umple cu iubire? Iubirea ta pentru respectiva el? Tu ce-i oferi în schimb? Golul? Vezi tu, nu e un barter echitabil. Ceri prea mult din afară și prea puțin de la tine.

Eva: Da, dar nu e asta iubirea? Sentimentul de împlinire?

Tara: Ți-am zis că nu știu să o definesc. Eu aleg să nu iubesc, ci să ofer. Să nu cer, ci să aștept. Prefer să intru desculță, ca să nu fac zgomot când plec.

conjuncții de dragoste

și vocea ta cu gust de vin,
dulceag, profund, amețitor,
mă-mbată ca un tril divin,
un crunt delir amăgitor.

și ochii calzi zâmbind senin
în ochii mei scăldați de dor,
pictează-n mintea mea culori
de insomnii și de amor.

și pielea mea sub mâna ta,
scâncind încet, ca o vioară.
te simte azi de parc-ar fi
atinsă pentru prima oară.

și tu, același tu pe care
l-am cunoscut sub cerul stins,
iar astăzi nu mai am răbdare
să-l întâlnesc.

Banii

Vezi, nu au nici viață, nu au nici nume
Și nici nu se-nchină niciunui zeu.
Le tremură-n față o-ntreagă lume,
Căci sunt dumnezeul meu și al tău.

N-au forță deloc, nici să se urnească,
Dar umblă Pământul pe urmele lor,
În ei stă puterea omul să-l sărăcească,
Să-l facă stăpân e la fel de ușor.

N-au creier să ceară, ori să gândească,
Dar totul se mișcă la porunca lor,
Se plimbă prin case să proorocească
Un cult vechi, păgân și amăgitor.

N-au glas să spună sfaturi, dorințe,
Dar îi ascultăm, căci „banii vorbesc”,
Și-i facem motiv de stăruințe,
De ei depinde tot ce-i lumesc.

N-au brațe să pună vreo temelie,
Dar ei construiesc vieți și fericiri,
De-s tablă, ori plastic, bucăți de hârtie,
Cu surle declară noi înrobiri.

N-au inimă, capabili nu-s de iubire,
Dar îi adorăm, îi vrem, îi slăvim,
De-ai zice că-n drumul spre nemurire
Sunt mijlocitori. Și-atunci îi iubim.

Tuturor ne e greu

Te plângi întruna de dureri,
În astă lume rece, crudă,
Trăiești învins de neplăceri,
Privești în gol oglinda hâdă.

Suspini că aia îți lipsește,
Că cealaltă ar fi degeaba,
Că n-ai bani să trăiești regește,
Că nu te mulțumește treaba.

Te uiți cu jind în stânga, dreapta
Și parcă alții-s fericiți,
Te-ntrebi cum s-o-mpărți soarta
La norocoși și obidiți.

Ai vrea să ai noroc, să fie
Doar lapte, miere-n bolul tău,
Uitând încet de agonie
Să nu mai știi ce-i ăla greu.

Dar sacul singur nu se umple,
E lesne de-nțeles că Domnul
Ne pune minte între tâmple.
De-o folosește, știe omul.

De rodul muncii tale-i banul
Și contul gras te împlinește,
Să nu te plângi că trece anul
Și sufletul îți flămânzește.

Cînd zâmbetu-și găsește casă
Pe chipul tău muncit de ani,
Nu ești sistem sub o carcasă,
Ești om și dincolo de bani.

E greu, confuz în lumea asta,
Nu știi de ziua care vine
E calmă, dulce, ori năpasta
Se-avântă-n goană către tine.

Privești în viitor cu teamă,
Căci de ți-e buzunarul gol,
Nu știe nimeni cum te cheamă,
Ești o ființă de subsol.

E loc de toate, rău și bine,
Nimic nu iartă omul care
Muncește-ntruna și se ține,
Fără să cadă din picioare.

Totul sau nimic

Mereu e totul sau nimic,
Suntem hapsâni, le vrem pe toate,
Nu-i bun nici răul cel mai mic,
Ni-i sarea dulce în bucate.

Se nasc furtuni doar dintr-un nor,
Țânțaru-i armăsar de-o viață,
De omu-ar ști că-i trecător,
Poate-ar privi mai mult în față.

Atârnă greu de conștiință
Tot timpul „ce-a trecut degeaba”,
Ne-apropiem de neființă
Și nici nu știm care ni-i graba.

Ne pierdem timp prin mărunțișuri,
Dar nu-l găsim cu ușurință,
Stând strecurați prin ascunzișuri,
Din prieteni facem o dorință.

Aș vrea să ne oprim o clipă,
Chiar dacă ceasu-ntruna bate,
Și-aș vrea să nu ne fie frică
De omul ce-l lăsăm în spate.

Să nu ne punem întrebări
La care nu putem răspunde,
Pierduți etern în căutări,
Dăm ani din viață, nu secunde.

Să inspirăm, să expirăm
Și să ne ținem strâns de mână,
Să nu ne mai abandonăm
Într-un sfârșit de săptămână.

Aș vrea să cerem ajutor,
S-avem curajul neputinței.
Iar de iubim, ori de ni-i dor,
Să nu-ngrădim pofta ființei.

Eul tău.

Nu mai avem nimic de împărțit,
pentru că deja ne-am oferit tot.
Și agonie, și extaz, si frică, și curaj.
Ne-am dat mâinile și ne-am împrumutat bătăile inimii.
Te-am văzut gol și ai privit prin mine cu ochii minții.
M-ai văzut goală și am atins plămada sufletului tău.

Ești divinitata propriei ființe, mă-nchin harului tău,
Ești cerul plăpând al stelelor care au putere s-apară,
Ești infinitul dincolo de care am învățat să număr.
Ești muntele înalt pe care ai urcat.

Apusul și răsăritul sunt ale tale și ale mele deopotrivă.
Același soare le naște, același soare ne mângâie.

Sunt apa mării care curge prin cugetul sărat al vieții,
Sunt suflul dincolo de care se naște vântul conștiinței mele,
Sunt aripa smulsă și-nfiptă în cerneala sângelui tău,
Sunt adâncul în care mi-am plantat rădăcinile.

Trecutul și viitorul sunt ale mele și ale tale deopotrivă.
Același prezent le privește cu nostalgie și patimă.

Am devenit tu când tu ai devenit eu.Un eu nou. Eul tău.

beat de fericire. ab,33.

Uite, beau de fericire,
Glasul tău m-a mângâiat,
Torn din sticlă în neștire,
Ca s-ajung direct în pat.

N-am a face cu beția,
Mă cuprinde și mă lasă,
Cu cheia legând frăția,
Nu prea pot intra în casă.

Dar mi-e patul bucuria,
Vocea ta o pernă moale,
Isprăvind cu vorbăria,
Uite, pot, dorm în picioare.

Beau ca anii tăi mai buni
Să devină excelenți,
Făurari de chei străbuni,
Au nevoie de clienți.

tinerețe fără tinerețe

Ca hăituiți prin munți cu văi adânci, drumuri surpate,

De cete aprige de lupi, flămânde, alergând turbate,

Ne-ngrămădim cu pas grăbit pe bulevarde și trotuare,

Nici n-așteptăm permisiune, pe zebre, de la semafoare,

Ne claxonăm în intersecții, de parcă e ultimul verde,

N-avem curaj să ne dăm timp, răbdarea dintre noi se pierde.

Privim în jos, dar nu cu frică, mustrare, ori obediență,

Ci pentru că-n zilele noastre privitu-n față-i o carență.

Ne îmbulzim în troleibuze, autobuze și metrouri,

Fugind întruna către weekend, trudind mereu pentru zerouri.

Purtăm desagi ca niște-asini ce urcă greu poteca-ngustă, 

Luând acasă, din birou, o muncă grea ce ne dezgustă, 

Stăm pe un scaun, privind țintă pân' seara, de cu dimineața

La un ecran, mișcând din mâini. Ăsta ni-i sportul, ne e viața. 

La interviu ne-ntreabă des un' ne vedem peste mulți ani, 

Mințim că totu-i din plăcere, că nici nu ne gândim la bani...

Ni-s coatele așa tocite pe bănci, crezând că ne-o fi bine

La noi, aici, dar tot visăm să emigrăm în țări străine. 

Ne înglodăm în datorii, ne vindem ani întregi pe rate,

Făcând ades din noapte zi, trăgând de noi pân' peste poate. 

Ne întâlnim din întâmplare și ne vedem online, în poze, 

Hrănim înstrăinări, distanțe, ne dăruim fugar, în doze. 

Nicicând nu-i timp, nici de iubire, iertare ori melancolie, 

Să fii robot e-un lucru bun, să plângi de dor e o prostie...

Ni-s visurile vise doar, că-n calendar nu-i loc de ele, 

Prin corporații le târâm, le facem oale și ulcele. 

Ceva lipsește, nu știm ce, căci nu vorbim, iar îndoiala

Încape-n locuri nefireşti, plantând tentația, urzeala. 

N-avem încredere în alții, dar ce-i mai trist că nici în noi, 

Ne îmbrăcăm în haine scumpe, dar ne simțim atât de goi. 

Epilog

Conducem viața cu viteză, că nu sunt legi să ne oprească.

Mergând pe-autostrăzi gigant, scăpăm poteca cea fireasca, 

Realizând, pensionari, greșeala noastră. Omenească.

Cum trebuie să cazi

Un suflet acrobat, pe sârmele de scrum

Căzut dintr-o țigară ce zace stins-acum,

S-aruncă-n salturi, zboară, vibrează, dănțuiește,

De jos nu poți distinge de plânge, ori zâmbește.

Sub el se surpă scrumul, încet, cu orice pas,

Așa cum din țigară chiștocul a rămas,

Primejdia-l grăbește, aplauzele-l ard,

Eșecul îl pândește viclean de după gard.

De va cădea-n picioare, ca o pisică blândă,

Aplauze primi-va chiar în acea secundă,

De va cădea făcând din piele-un sac de oase,

Aplauze primi-va și-ovații serioase.

Epilog:

Nu importă de te-nalți mai sus de-ai culmii brazi,

Contează din vazduh să-nveți cum tre' să cazi.  

Eva

Din înaltul senin coboar-al tău chip,
Să răpească priviri, să răpună tristeți,
Gânguritu-ți și  râsu-ți devin arhetip,
Schimbând anotimpuri, roluri și vieți.

Ești o rază de soare care frânge furtuni,
Îndulcind suflete cu sfântă lumină,
Ca un brav demiurg din simțiri ne aduni,
Nu-i tablou mai de preț ca mina-ți senină.

Bulgăraș de iubire, nici nu știi că sunt doi
Care-ar lua la pas lumea, de-ar fi, pentru tine,
Ar zbura pân' la soare, s-ar întoarce-napoi,
Pentru-a ști că în brațe soarta bună te ține.

Ești izvor de curaj, strălucire, putere,
Susur de heruvim, ești culoarea și seva,
Care smulge din viață orice durere,
Cu lumină de înger. Tu, Eva.

Meleaguri străine

Când ai plecat, eu nu credeam
Că timpul va avea curaj
Să zboare-așa din an în an,
E un teribil personaj.
Mereu grăbit.

Un hău se naște-n pieptul meu
Și se ntinde pân la tine,
E vreau să-l umplu tot mereu,
Dar el se adâncește-n mine.
Tot crește.

Mi-e drag că pot să te aud,
Te văd aievea, parcă anii
Prin ochii mei nici n-au trecut.
Dar se-nmulțesc, devin titanii
Greu de nvins.

Să studiezi, ori să muncești,
Tu ai plecat din astă țară,
Călcăm pe vise românești,
Căci noi n-avem ce e afară.
Și doare.

Mi-e dor de tine, tată, fiu,
Sau poate fiică, soră, mamă,
De ani ți-e scaunul pustiu
Și mii de voci pribeag te cheamă
În mine.

Un bărbat.

Unul care să învârtă axa pământului de sub picioarele tale cu degetul mic al masculinității sale, nu care să te-nvârtă pe degete ca pe-un elastic de bani cu care se joacă până îl rupe.

Unul care să te smulgă din rădăcini și să te așeze într-un pământ mai bun, mai fertil, nu unul care să te arunce în soare ca pe-o frunză verde smucită de vânt dintr-un copac sănătos și să te lase acolo să te usuci.

Unul care să te-mbrățișeze cu o strânsoare candidă, menită să-ți ofere căldură lăuntrică, nu unul care să te strângă cu puterea unui Anaconda, absorbindu-ți însuflețirea, glasul, libertatea.

Unul care să-ți adâncească privirea în ochii lui limpezi, ca o oglindă a sentimentelor ce le poartă, nu unul care să te scufunde în apele tulburi ale tristeților sordide, nejustificate.

Unul care să-și petreacă brațul după trupul tău febril, simțind sub degetele sale zvâcnirile inimii tale exaltate, nu unul care să-și înmânușeze sufletul, făcându-l străin de trăirile tale.

Unul care să-ți distrugă zidul dintre rațiune și simțire până la identificarea lor, nu unul care să-ți frângă simțirea și să te lase doar cu rațiunea rece, searbădă.

Unul care să cunoască valoarea și puterea vorbelor sale și să-ți facă din ele scut și arme, nu unul care să-noate în ape tulburi ca un pește mut pe care să-ncerci să-l prinzi.

Un bărbat. 

parfumul tău

Parfumul tău discret de nopți târzii de vară
Se-ntinde leneș, blând, pe iarba amintirii,
Ca iedera ce urcă pe ziduri prima oară,
Schimbând și-nfățișarea, și inima clădirii.

Parfumul tău calm, dulce de apă curgătoare,
Se meandrează printre ale simțirii stânci,
Ca ploaia care pleacă lăsând pe cer culoare,
Un curcubeu înfipt în rădăcini adânci.

Parfumul tău curat de dimineți cu rouă,
Alunecă pe frunze, sărută-ncet pământul,
Ca ceasul care-aleargă grăbit spre ora nouă,
Dând somnului și frâul, și ziua, și cuvântul.

Parfumul tău senin ca nopțile cu stele,
E o dorinț-ascunsă în astrul căzător,
Ca visurile arse în vrăji, jocuri de iele,
Zâne izbăvitoare de crâncenul amor.


Parfumul tău e boală de mult și de vecie,
O rugă mută, oarbă, sub o icoană veche,
Albastrul unui cer răpus de veșnicie.

Bărbații

Milă mi-e, și nu glumesc,
Să-i băgăm la-nghesuială,
Căci nu e deloc firesc.
Nu-ncap în aceeași oală!

Sunt și ei pe căprării,
După faimă, caracter,
Unul vinde doctorii,
Altul este bun șofer.

Unu-i scund, altul înalt,
La picior mărimi distincte,
Răsărit ca din asfalt,
Unuia-i lipsește-un dinte.

Unul are kile-n plus,
De cureaua o slăbește,
Altu-i luat de vânt pe sus
Numai cât ai zice „pește”.

Unul are plete multe,
Dar gândire estompată,
Altul trebuie s-asculte
De-o calviție șireată.

Când blamați cu lacrimi grele,
Când urcați pe piedestale,
Întreprind bune și rele
Și la baluri, și-n spitale.

Să te-ncrezi în ei e greu,
Circumspecția e scai,
Reputați vor fi mereu
„Îngeri buni căzuți din rai”.

Merge vorba că-s la fel,
Un câmp plin de bălării,
Agățați de portofel
Se tin de vrăjitorii.

Da-s la fel? Vă-ntreb pe bune,
Fete, domnișoare, doamne,
Voci născute-n astă lume,
Toți bărbații să-i condamne.

Nu-i mai adunați în turme,
Curioase cătând pata.
Cine n-are-n spate urme,
Primul să arunce piatra.