Nimic nu e de neînlocuit. Depinde doar măsura în
care substitutul acoperă golul produs de anterior. Uneori responsabilă este
rațiunea, alteori simțirea. Întrucât mai mereu par a fi soldați din armate
inamice, cele două adoptă poziții diferite față de locțiitor –un titlu potrivit pentru o anumită perioadă, cea
de instalare în viața, obiceiurile, dorințele noastre a noului element/om.
Există înlocuitori pe care îi dorim, alții pe care
îi aducem forțat în viețile noastre. Apariția/necesitatea lor urmează, cu
siguranță, unei perioade de încetare a unor relații sau de renunțare la anumite
lucruri/persoane. Producerea evenimentelor de acest fel este și ea, la rândul
său, așteptată, obligatorie, anunțată, ori nu, dar reprezintă în mod cert
încheierea unui capitol, desprinderea de o rutină, de o obisnuință doar la un
anumit nivel – cel al înlocurii sale complete și permanente cu una nou nouță,
ori a schimbării mediului în care se produce/ a oamenilor alături de care se desfășoară
zi de zi.
Nu e mereu ușor să înlocuiești. Imposibilitatea
poate face referire la legaturi directe de sânge și foarte strânse
(părinți/copii) și la sănătate. Aceste elemente primordiale care sunt parte
din întregul personal. La economie învățăm despre bunuri complementare și
bunuri substituibile. Ei bine, cele amintite mai sus fac parte din prima
categorie. Becul nu se aprinde fără electricitate, dar poți mânca păine din
făină de secară în loc de cea cu aluat din făină de grâu. De aceea, aprofundând
acest aspect al complementarității, cred că e imperioasă o apreciere autentică
și continuă a acestor elemente.
În rest,
lumea pe al cărei podium defilăm ne oferă întotdeauna multiple variante de acces
la lucruri noi în detrimentul celor uzate, fie ele obiecte, relații, oameni. Revenind la economie, și uzura poate fi
asociată cu utilitatea marginală care spune că satisfacția consumului unui
anumit bun scade cu fiece unitate din acel bun. Asta nu înseamnă că dacă bem
apă, iar după ultima gură ne săturăm, nu vom mai pune un pahar cu apă la gură
în veci. Cu toate acestea, o înlocuim zi
de zi cu ceai, suc, ori alte lichide prin consumul cărora obținem o
satisfacție de moment ridicată. Deci, într-o primă instanță a substituției nu
este necesară înlocuirea permanentă a bunului pe care îl consumăm, ci una
temporară. Putem spune același lucru despre relațiile cu cei din jur? Cred că
da. Nu e ca și cum am avea un singur prieten/doar o cunoștință, ceea ce ne
determină ca, periodic, în funcție de circumstanțe, să plasăm pe scara ierahică
a relațiilor personale/profesionale oameni diferiți. Asta nu înseamnă că pe cei
ce cândva ne erau prieteni de nedesparțit i-am eliminat din viața noastră,
uitându-i. Nu e deloc așa. Dar uneori, distanța, activitățile zilnice, ne
fac să ne apropiem de alți oameni pe care-i cunoaștem ulterior și care urcă pe
respectiva scară dintr-o normalitate
oferită de relația cu ea. Vorbim, deci, despre substituția între niveluri de
comunicare, de conviețuirea zilnică, de timpul petrecut cu respectiva persoană,
de posibilitatea de a împărtăși într-o măsură care apropie. Cantitatea de
suflet pe care un om o pune într-o relație de prietenie nu se transferă de la
un prieten la altul și nu se pierde în timp.
Activitățile obişnuite se pot substitui, cele
profesionale la fel. Îți schimbi echipa, se schimbă șeful. Schimbi casa,
mașina, locul de vacanță. Poți chiar să faci schimb de loc la teatru sau la
film. Dar acest lucru presupune o înțelegere cu o altă persoană dispusă să
renunțe în favoarea ta.
Tot din economie învățăm că bunurile sunt ușor
substituibile ( și-atunci au o cerere elastică) și greu substituibile (ceea ce
conduce la o cerere inelastică). Așa zice teoria. După mine, cele ce pot fi
înlocuite facil se află, fără doar şi poate, în sacul acela pe care îl putem închide și
deschide de câte ori avem nevoie, sunt ca ușile alea glisante care se deschid
oricând te apropii de ele, ca trecătorii de pe stradă cărora li te adresezi
numai cu o privire. Poate cu un zâmbet uneori. Pe când celelalte sunt ca
brățara de la mama, ori tocul de ochelari de la tata, ca mărțișorul de la cineva, ori fusta pe care ai purtat-o la un eveniment de mare importanță în viața ta.
Sunt amintiri. Și-s greu de extras și aruncat pentru că sunt parte din tine,
pentru că deja au prin rădăcini în sufletul tău și nu te poți comporta cu ele
așa cum face dentistul cu o măsea ce nu mai poate fi salvată. Sunt oameni
creatori de amintiri, de care, independent de distanță, de felul de comunicare,
ori de lipsa ei, nu te poți dispensa, nu-i poți substitui cu alții, pentru că
ei deja au fost acolo. Au lucrat efectiv cu tine la construcția celor rămase în
sufletul și mintea ta. Uneori construcția are un plan făcut de un arhitect atât
de priceput încât cu greu dibuțești ce anume ai încuiat în încăperile sale.
Doar timpul ți le poate reda.
Oamenii, deci, reprezintă acele bunuri (impropriu
zis – dar e o analogie economică) pe care nu le putem substitui ușor. Cum ziceam mai
sus, poate ierahic pe scara personală, dar cei care cu adevărat contează, nu o vor
părăsi niciodată.
Ne este repetat destul de des să nu avem încredere
în oameni, căci pot fi vipere tare periculoase, al căror venin îți poate fi
fatal. Așa e. Poți să te înșeli oricând. Trebuie doar să simți în cine îți poți
pune gândurile, visurile, planurile. Și oricât
de bună ar fi rațiunea în cele mai multe cazuri, simțirea are momentele ei de
izbândă. Există prietenii care dăinuie. Sunt cele pe care le poți atinge cu
sufletul.
Ușurința cu care subtituim depinde, sunt sigură, de noi. Dar e
important să nu uităm că, la rândul nostru, suntem substituibili. Sau complementari.
