Lăsați-i să plece, nu visați la întoarcere.

Lăsați câinii să latre, oamenii să muște,
Lăsați cerul să-mbie, noaptea să-nșele,
Lăsați focul să ardă, flăcări să lingă carnea,
Lăsați-vă toate visele pe masă, se joacă visarea.

Lăsați gâtul să scape strigătul sfâșierii,
Lasați lupii să urle în noaptea păgână,
Lăsați timpul să-și scurgă nisipu-n clepsidră,
Lăsați totul în urmă.

Lăsați cu dăruire, nu cereți milă vieții,
Lăsați pe câmp uscat apa cea clocotită,
Lăsați sub lemnul mesei fărâmele ultimei cine,
Lăsați veninul în colții șarpelui.

Lăsați, dar nu ucideți în suflet tot trecutul.
Lăsați, dar nu fugiți de epoca de aur.
Lăsați să curgă vinul în vasele de sticlă,
Lasați pe gât să curgă apoi cu tot amarul.

Lăsați să uite alții tot ce voi nu puteți,
Lăsați să ierte ei durerea procreată,
Lăsaț azi pe altarul gol al altei vieți
Jertfa de aur.

Nori pe alt cer.

Norii au gust de fum, de ploaie, de rugină.
Ei poartă pe umeri albastrul cerului.
și plâng.
Plâng de povara nopților tăcute,
plâng de absența stelelor de pe cer,
plâng din nimicuri și din lucruri mari.
Pe nori nu-i întreabă nimeni de ce plâng.
Au libertatea manifestării neobstrucționate de curiozitate,
sau de grijă.
Norii se pot mânia.
Sau rușina atunci când soarele apune și cerul e pictat în roșu.

Norii se pot ascunde în spatele norilor,
acolo unde nimeni nu-i caută să le ceară socoteală.
Sau să-i mângâie.

Pe nori coboară liniștea
în sufletele celor care nu sunt nori.

Nouă înșine.

Cred că cel mai greu este să ne convingem pe noi înșine. Să ne convingem de ce? De bine, de rău, de realitate, de ce este sau nu trebuie să mai fie. Să dăm cu noi prima bătălie ca să putem câștiga războiul.  Pe noi înșine ne mințim cel mai mult, pentru că numai noi suntem în stare să ne dăm dreptate atunci când greșim. Să transformăm greșeala într-o realitate care nu ar fi putut fi omisă. Suntem singurii care nu putem accepta adevărul adevărat, de aceea încercăm să ne convingem de adevărul minciunii noastre.
Ne protejăm de realitate creând alte realități, unele ideale, unele care nu țin cont de trăiri. De fapt ele țin cont exact de ce simțim noi cu adevărat, dar nu ne dăm seama. Pseudorealitățile pe care le creăm sunt înrădăcinate în simțurile noastre, impregnate în adevărata realitate care nu mai e și care nu mai poate fi. Păstrand pentru noi negăm posibilitatea de a păși înainte. Ne încastrăm viitorul în minciuna unei realități inexistente. Un viitor inexistent.
Și-atunci avem nevoie de terți raționali. Cu adevărat raționali, căci în fața altora mințim atât de bine afilierea la  realitate încât nu realizăm că o facem inconștient. Un „te rup în bucăți” spus la timp e doza necesară deșteptării. Și-atunci începem să fim sinceri cu noi.
Mulțumesc!

Retrag

Tot ce am fost gresit.
Tot ce am crezut gresit.
Tot ce am facut gresit.
Tot tu.

Vorbele mele ultime.
Gandurile mele ultime.
Faptele mele ultime.
Incercarile.

Ce nu mai pot retrage,
dar pot ucide in mine.
Ce nu mai pot arde,
doar ineca in mine.

Astazi retrag inspiratia asta intunecata
si ma arunc in bratele altei muze.
Astazi am inteles
neintelesul din mine.

Retrag.
Nu ma retrag.
Punct.

Revoltă.

Se naște din slăbiciune,
Crește odată cu conștientizare ei.
E îndreptată înspre noi.
Mi se pare normal, de vreme ce devenim proprii noștri dușmani.

Dacă am fi realiști
și nu utopici,
Am realiza ca un dres cu firul tras nu mai poate fi purtat vreodată.
Poate doar pe dedesubt,
unde nu-l vede nimeni.
Și nici așa, căci am simți tot timpul frigul prin firul tras.

Ne place să bravăm,
dar o facem prea devreme de cele mai multe ori.
Ne lovim cu capul de sus
și avem impresia că am mai înălțat pragul
și că putem să trecem nestingheriți.
Ei bine, nu-i așa.
Iar noi ne alegem de fiecare dată cu un nou cucui
care crește și crește.

Se-nvață greu o lecție fără teorie.
Măcar nu se uită ușor.
Dar cât de revoltați suntem după fiecare capitol învățat?
Suficient cât să măturăm cu noi pe jos. Noi cu noi.

Aproximativ unu pe doi.

Jumătate de zi e noapte.
Jumătate de inima: un atriu si-un ventricul.
Jumătate din noi mereu spune 'nu'
și mai mult de jumătate 'da'.

Am putea să vărsăm jumatate din lacrimi.
Am fi dispuși să suferim mai puțin de jumătate.
Ne dăruim cu ambele jumătați, totuși.
Întregul= jumătate + jumătate.

Suntem în stare să primim mai puțin de jumătate,
Să trăim pentru o altă jumătate.
Să credem în jumătate.
O jumatate de an, de veac, de viață.

Să vedem jumatatea plină a paharului,
Dar e golit mai mult de jumătate.
Și cu atâta sete beau alții
Și-acel mai puțin de jumătate.

Jumătăți de închisori ar trebui să fie pline
Cu oameni care ucid pe jumătate oameni.

tu.

Sa nu ma lasi singura cu gandurile mele.
E ca si cum m-ai lasa cu tine.
Dar tu pleaca, mergi in drumul tau.
O sa leg cu lanturi de tine gandurile mele.
Cu lanturi putrede, ca sa se rupa.
Caci nu pot sa le desprind de mine.
Alearga, furiseaza-te, porneste in noapte.
Nu veau sa te vad plecand.
Nu mi-as aminti decat chipul meu reflectat in ochii tai.
Nu-mi place chipul meu trist.
Am o oglinda care ma face sa rad cand ma privesc.
Ea nu-mi oglindeste niciodata interiorul.
Stie ca rasul oamenilor tristi e seva vietii.
Din el se inalta omul vindecat.
Deci nu vreau sa te vad cand pleci,
Urasc momentele incarcate de scuze si regrete.
Inseamna ca cineva a gresit.
Si ce? Din greseli invatam.
Astazi am invatat eu, maine vei invata tu.
Suntem autodidacti ai experientelor.
Paseste cu grija sa nu-mi strivesti sarutarile.
Si sa nu rupi lanturile.

De ce?

Golul doare?
Cum poate oare ceva ce nu este să doară?
Fericirea ne dă o senzație placută?
Da. Cu toate acestea nici ea nu există.
Suntem oare obsedați de existența fizică a lucrurilor?
Poate sunt eu.
Sau poate nu-mi pot explica altfel ceea ce simt.
De câte ori o putem lua de la capăt?
La nesfârșit, citeam într-o carte.
Totuși existența noastră e o parte insignifiantă a nesfârșitului.
Deci de câte ori suntem în stare să începem din nou numărătoarea de la zero?
Se spune că lucrurile mărunte aduc fericirea.
Ce ne facem dacă ochii de miop nu ne permit să le vedem?
Suntem atrași doar de lucrui imense, atunci.
Dorul. Ce este dorul?
Nici el nu există fizic.
Poate fi mic, mare, dar nu-l vedem oricum.
Zic unii că e o parte a sufletului dăruită cuiva.
O parte după care tânjim când este separată de noi.
Sau poate e orgoliu rănit de nereușita de a avea pe cine dorim alături.
Să nu ne pierdem capul suntem sfătuiți.
Eu n-am întâlnit niciodată oameni care să se termine în gât.
Nimeni nu m-a întrebat dacă am văzut vreun cap.
De ce plângem?
Ca să ne golim. Pentru că golul e plin cu lacrimi.
E bine să plângem, căci greutatea lacrimilor poate fi împovărătoare.
De ce râdem?
Uneori fără motiv.
Uneori ca să nu plângem, ca să nu fim prea goi.