Noroi sub flori vestejite,
Frunze râncede ce se rup pe rând
Suflate de vânt.
Tulpini tremurând.
Grădină scăldată-n nămol,
Ciuperci ciugulind lemnul gros,
Vântul ce urlă-n castani,
Ciulin sângeros.
Cuprinsul întreg e negru, murdar,
Mânjit de mânie,
Spălat dușmănos
De ploaia cea rece.
O toamnă bizară,
Cu iz de rugină
A uns și livada
Cu clei și rășină.
Un foc mânios pornește în glie
Și spulberă pomii
Cuprins de furie
Că vechiul s-a stins.
Mă plec și mă-nchin
Cu ochi lăcrimând.
Și rog cu căință
Dezastrul să stea.
Un lucru mai cer: îngăduință.
Și timpul ce trece
Mă-nvaț mereu
C-așa împlinire
Da, e cu putință.
Pe cioburi, Pe cuie,
Tot omul s-așază,
Pun palme-mpreună,
La Domnul se roagă,
Potopul să-l scurgă
În sacul său mare
Și focul să stingă,
Să pună-n picioare
Credința cea veche,
În cufăr uitată.
Ai plâns, te ridică!
Ia-ți drumu-n spinare
Și, rogu-te, lăsă
În groapa cea mare
Prăpădul din suflet
Și răul din minte,
Căci Domnul veghează
Și pune din nou
În ordinea veche
Grădina cu flori,
Sub aer plâpând
Și cer fără nori.
Tu, omule trainic,
Pleacă azi curat,
Dar, rogu-te, află
Că drumul ce-l iei
Nu-i drept și nici sigur.
Când nici nu gândești
Vei da de-o răscruce
Și fără să vrei
O stâncă s-așază
Pe drumul cel bun.
S-o-mpingi, s-o distrugi
Tu, singur, nu poți.
Deci roagă pe alții,
Cei care socoți,
Să pună o mână,
Ispita s-alunge
Și cale firească
Spre dăruire,
Spre cumpătare
Și spre cinstire,
Atunci vei afla.
