momente retrospectve...

Doar o clipa mai priveste-n urma ta....cum plange sarmana inima mea...

ne prabusim fara macar sa putem prinde un fir de ajutor, strigam cu disperare in gand, caci glasul sugrumat de teroare ne paraseste...privim spre gaura neagra a deziluziei cu o teama ridicola de intuneric...abisul deznadejdii ne inghite treptat, simtit placerea oricarei clipe de durere ...

Auzim sunetul mut al sufletului care plange...

Off, ce bine ar fi daca toate s-ar pierde in timp:( Dar timpul e suprasaturat... a inghitit cu nesat atatea dureri, incat concentratia lui e maxima...e randul nostru sa le dizolvam.Dar cum? ce putere avem noi sa eliminam esenta sentimentala? Toate sunt povesti...si povestile-s frumoase, bucura auzul cu deznodamantul lor fericit...Una din povesti incepea asa:"M-am indragostit incurabil intr-o seara cand singuratatea ma apasa.Am intins mana, nestiind ca atunci mi-am daruit inima...si cat de greu am recuperat-o pentru a o pierde din nou...mi-am incalcat principii, mi-am maltratat orgoliul, mi-am incatusat demnitatea, numai pentru a-mi bucura sufletul... e singurul care, desi ranit nu a primit niciun tratament...tot timpul a fost cel care printr-un act de caritate l-a vindecat, afectandu-l pe alta latura...legata la ochi, inima nu a vrut macar sa se mai dezlege pentru a se bucura de sprijinul altcuiva, a preferat sa pice si...acum cand a prins mana fermecata, aceasta a refuzat-o, salvand-o de prapastie insa cu aceeasi bunatate pe care o pierduse..."
pe mine m-a emotionat povestea...nu are un final fericit, doar multumitor...cum ii ziceam azi lui Serj...am sufletul impacat ca am facut ce trebuia...cat traieste, omul din greseli invata...ma pun girant pentru proverbul acesta, pentru ca intr-adevar merita...