Subiectivismul, ceea ce-l
definește pe om. Dacă un lucru nu
poate fi confirmat de cineva, atunci sigur va fi interpretat din propriul
unghi. Într-un mod pozitiv sau unul negativ. E totul în mâna liberului arbitru.
Însă de cele mai multe ori, perspectiva sacrificată înclină spre minusuri.
Orice eveniment filtrat prin propria viziune va fi astfel mai lesne criticat,
autorul său pus la zid, iar analiza de rigoare întreprinsă cu ușurință. Pentru că cel mai ușor este să arăți cu
degetul. Înzestrarea cu viu grai se
pliază mai bine pe situațiile care, privite de la distanță, par mai simplu de
rezolvat, au soluții evidente și la
îndemâna oricui.
Ei bine, părerea mea nu este aceeași. Nu mai este. A devenit. ( Nu cu
valoarea sa de etern verb copulativ, ci în pantofii săi predicativi). S-a
transformat. Dar pentru asta a fost nevoie de timp, spațiu pe care mi le-am
acordat mie și deopotrivă altora, precum și învățături trase din numeroase
situații plăcute sau mai puțin. Am învățat în ultimii ani că nici funcția de
juriu, nici cea de judecător nu se potrivește altor persoane decât celor
abilitate și poate nici lor uneori.
Nu ne stă în putere să dăm verdicte în cazuri în care nu există o minimă
conexiune între noi și ceea ce se întâmplă. O echivalență. O situație similară
pe care s-o fi trăit și care să ne fi oferit posibilitatea să analizăm
asemănările dintr-o perspectivă de minim cunoscător.
E extraordinar de simplu să emiți judecăți de valoare. Să construiești o
opinie în jurul unui subiect și să-l dezbați îndrugând verzi și uscate.
Nebănuit de facil este să faci asta de la distanță. Este ca atunci când te
trezești într-o dimineață, iar soarele superb îți crează iluzia unei zile
călduroase. Tu te îmbraci subțire, te pregătești de plimbare, dar afară aproape
ninge. Presupunerea ta s-a dovedit eronată. Dar, exact cum spuneam, simți cât
de rece e apa abia dupa ce ai intrat în râu.
Nu spun că ar trebui să intrăm cu toții în apă pentru a-i trăi temperatura,
ci doar că atunci când îi privim pe alții cum înoată să facem tot posibilul să
ne dăm seama dacă sunt pe cale să se scufunde, înoată lin pentru relaxare, ori
se străduiesc să rămână la suprafață. De pe mal n-ai cum să-ți dai seama cât
chin adună un exercițiu acvatic.
La nivel mental ne putem erija în oricine dorim. Ceea ce nu ne putem da
seama este că nu există nici măcar o minimă probabilitate de substituție totală.
Și cel mai mult greșim atunci când nu avem enunțul complet al problemei. Atunci
concluzia și demonstrația nu doar că vor fi incomplete, dar în cea mai mare
parte închipuite. Se trasează perpendiculare pe alte planuri și se calculează
alte unghiuri.
Divagații matematice. Totuși, 1+1=2. Dar dacă picioarele tale nu poartă
papucii pățitului, cel mai adesea se ajunge la rezultat din alte calcule precum
8-6, ori -25+27. Pentru că din afară ecuația nu poate fi văzută cu aceiași
ochi. Și tocmai pentru că simplul „1+1=2” este specific persoanelor care își
văd de viața lor și de lungul nasului. E greu să faci asta tot timpul, oricât
de vertical ai fi, dar cred ca este posibil cu puțin exercițiu. Iar acest lucru
este mai ușor acceptat doar atunci când persoana pusă sub microscop se
transformă în propria-ți ființă. Când trairile ei devin ale tale. Este adevărat
că până n-ai mâncat supă opărită, n-ai de unde să știi de ce alții suflă în
iaurt.
Erijarea în drepți. Este pretutindeni. Principalul nostru defect și marele păcat. Uneori apare din inerție, pentru
că este extrem de dificil să nu-ți formezi o părere cu privire la o acțiune
întreprinsă de cineva, la rezultatele acesteia, ori la posbilele urmări. Este
important, însă, să-ți dai seama la timp dacă ceea ce mintea ta încropește este
necesar să fie verbalizat și transformat într-o dilemă a unui moment, ori
destinația unei astfel de analize este doar propria-ți persoană. Auzim în
fiecare zi „Eu dacă aș fi fost în locul lui/ei....”, continuată cu diverse decizii
care ar fi dus la eliminarea consecințelor, ori a situației propriu zise ce a
determinart erijarea în autorul său. Mi s-a întamplat și mie și sigur și vouă
să pășiți pe aceleași urme, să luați aceleași decizii și atunci să dați
dreptate aceluia pe care-l judecați într-o primă instanță.
Calitatea morală a unui om nu se concentrează în cazuri izolate. Nici măcar
în greșeli recurente care nu țin de relația noastră cu respectivul, acele greșeli
care se cristalizează în jurul nevoilor și plăcerilor sale stric personale și
care pe el/ea nu ar trebui să-l/o facă mai mic/mică în ochii interlocutorului,
ci s-o păstreze la dimensiuni normale.
Omul este cel pe care îl cunoști și pe care poți să-l accepți sa nu. Vă
puteți potrivi sau puteți să nu rezonați pe niciun plan. Sunt 7 miliarde de
oameni pe pământ, no problem. Doar că, de multe ori, scoaterea din spațiul
personal a unor persoane pe baza celor scrise mai sus se dovedește o decizie
greșită și greu de îndreptat. Cuvinte se spun care mi se uită ușor.
Din poziția de spectator, scena pare locul în care actorii din noi rezolvă
problemele mult mai ușor. Dar sala oglinzilor ne relevă uneori bârnele pe care
le purtăm în ochi și chiar și prejudecățile ce nu ne dau pace.
„Cine este fără de păcat să arunce primul cu piatra!”
