„Moartea e o ipoteză până în momentul în care te trezești în brațele ei.” Sau până când ajunge să strângă în brațe oameni dragi ție, sau până când începe să le dea târcoale.
A devenit un personaj tare temut, o ancoră între două lumi înzestrată cu o coasă și purtând o mantie neagra. În mitologia greacă era Luntrea lui Charon care traversa râul Styx, acum e o iminentă primejdie la firul vieții. Sau poate e doar un foarfece care taie acest fir. Reușim s-o întruchipăm în atâtea feluri probabil pentru a-i găsi o întrebuințare, pentru a ne păcăli că este de folos. Că odată ajuns într-un punct omul nu mai poate înainta fără ajutorul ei. Și-atunci te invită politicos pe o rută ocolitoare spre un loc atât de greu de găsit încât trupul obosit îndeamnă numai sufletul pe acest drum, iar el rămâne pentru odihnă în „pâmăntul din care a fost zidit”.
Spunem că e nedreaptă, că se întovărășește de multe ori cu oameni prea puțin potriviți ei, dar n-avem cum s-o judecăm, n-avem cum s-o supunem unui proces și s-o dovedim vinovată. Pur și simplu trebuie să ne supunem. Trebuie să găsim puterea de a ne lua „La revedere” și de a ne gândi doar la drumul pe care l-am parcurs împreună cu omul respectiv, la ajutorul pe car ei l-am dat și pe care l-am primit de la el, la vorbele frumoase pe care ni le-a adresat și cele pe care i le-am spus noi, la toate zâmbetele de care ne-am facut vinovați și toate sfaturile pe care le-am urmat după ce au fost eliberate prin vocea acelui om.
N-avem de ales. Dumnezeu ne vrea puternici și ne spune că sufletul merge într-un loc unde „nu este durere, nici întristare, nici suspin”, deci noi, ca iubitori ai celui care prin mijlocirea morții merge către „viața de veci”, nu putem decât să ne rugăm pentru sufletul ce a sălașluit în trupul său, pe care noi l-am cunoscut, să reușim să facem diferența dintre componenta fizică și sufletul cu care ni s-a daruit nouă și care a fost luat în călătoria veșnică și să ne gândim că rolul lui pe pământ a fost încununat de glorie, iar piesa în care a jucat, viața pe care a trăit-o, n-a fost fadă.
Plângem după cei ce se duc. Pentru că ne doare. Pentru că îi vrem înapoi. „Dorul nu este decât speranța că cineva se va întoarce înapoi.” Dar vom trece anii, iar noi, martorii vieții pe care a trăit-o vom deveni martorii lipsei prin golul pe care îl simțim acut, dar care se estompează până la gradul de amintire. Îi rugăm să se-ntoarcă, fără să realizăm că odată sfărâmată, puntea dintre existențe nu poate fi reconstruită. Că nu putem trece râul prin același loc. Vom merge așa, în aval, sau amonte, despărțindu-ne de oameni care traversează râul, până când, într-o zi, vom descoperi propria noastră punte.
Așa e viața. Compusă din două părți, din două tărâmuri. Una efemeră cunstificabilă în ani, luni,zile, minute, secunde și una nesfârștită spre care pășim cu bilet de voie de la moarte. Sau poate sufletul nu mai poate suporta trupul neputincios, bolnav, greu de strunit în această viață. Poate se simte claustrat într-un corp din seva căruia nu se mai poate hrăni. Putem oare să-l învinovățim că se lasă în brațele viguroase ale morții? Da, putem. Și o facem inconștienți fiind de faptul că toată pornirea noastrp nervoasă este alimentată de durere, că ne manifestăm astfel datorită greutății care apasă acum pe propriul nostru suflet.
Îi plângem pe ei pentru noi. Așa suntem noi. Vom continua s-o condamnăm, vom striga spre Cer nemulțumirea noastră, vom sta în fața prăpastiei și vom striga numele celui care a plecat. Dar vom obține un ecou care se va dilua cu timpul. Și ne-om auzi și noi numele strigat în acest hău.
