Pe urmele greșelii

Greșeala are chip hidos, plete lungi, încurcate

Și nimeni n-o iubește, n-o suferă, n-o vrea,

Dar toți, cu măiestrie, ne folosim de ea,

Ca de un viciu-ascuns care ne dă dreptate.

 

Cu fiece greșeală, se mai ridic-o piatră,

Dar nu ca s-o îndrepte, nici gând, ci s-o acuze,

Să-i spună verde-n față că nu e loc de scuze,

Că-n lumea cea perfectă ea nu-i decât o pată.

 

Greșelile n-au dreptul ca pruncii să bocească,

Odat-aduse-n lume tre' să-și accepte soarta,

Să știe: fără ele și lumea ar fi alta,

Și nu oricine vrea să și le însușească,

 

Greșeala e ca sarea prea multă în bucate,

De multe ori am vrea să ne lipsim de ea,

Dar ea se tot reflectă-n oglinda mea și-a ta.

O vede cine vrea, o iartă cine poate.

 

De-o fi să întâlnesc pe omul pentru care

Greșeala e un mit, poveste nenăscută,

Voi ști că-n ecuația cu o necunoscută,

Soluția e simplă: negare și uitare.

 

Greșeala e o lecție, o-nvață cine-o face

Și nu o înțelege chiar tot judecătorul.

Să cumpănim cu grijă prezentul, viitorul,

Trecutul e tărâmul cu care facem pace.

Oare știi

 Oare știi?

Tu știi, Românie, ce-s 20 de ani din viața unui om?

Știi câți copii, de dor, își plâng părinți în somn?

Câți au plecat de-aici cu sufletul amar

Zâmbind că s-or întoarce? Un zâmbet în zadar...

Câți nu știau nici unde se duc, nici ce-or munci, 

Luând cu ei o poză și lacrimi de copii?

Știi oare, Românie, care-ai făcut 100, 

Că pentru tine ei sunt “input” de valută? 

Că nopțile și plânsul, iubirile și anii

Au devenit și ele doar cifre, cum sunt banii? 

Că mamele au riduri, bunicii doar speranță, 

Că i-or mai întâlni măcar o dată-n viață?

Îți zic eu, Românie, pământ unde trăiesc, 

Că oricât ne-am mândri cu tot ce-i românesc, 

Pentru tine plătim tribut peste hotare,

Și nu dorul de țară, dorul de oameni doare.

Tu astăzi ești întreagă, dar noi nu vom mai fi, 

Ți-ai dat cu împrumut milioane de copii.

Râzi oricum

Dacă viața-ți stă în cale, 

Și îți strigă tare, rece:

“Pe-aici, domnu’, nu se trece!”,

Râzi scurt și pășește agale.

Dacă vântu-ți suflă-n față,

Când și ploaia te înmoaie,

Nu-l lăsa să te îndoaie,

Râzi ud ca o nătăfleață. 

Dacă nu e loc de tine,

Nici urechi să te asculte,

Poate că-s urechi inculte.

Râzi grăbit și fugi, mai bine.

Dacă altul te împinge,

Să ajungă la-nălțime,

Tu rămâi jos, în mulțime,

Râzi până te vei distinge.

Dacă n-ai de ce să râzi, 

Uită-te-n oglindă, frate,

Și întreabă-te, socoate, 

Câți ca tine mai sunt hâzi.

De ziua țării mele

 1.12.2020

E dimineață, Române, aprinde lumina!

Știu, noaptea rece, grea n-a ridicat cortina.

E frig în țevi, în sobe, e frig între hotare,

Iarna-și târăște trena în țara noastră mare.

Ridică-te, Române, îmbracă-ți haina groasă,

Ia-ți și vreun schimb, nu știi când te întorci acasă.

Ia-n buzunar curaj, căci vântul de afară

E mult mai mânios decât odinioară.

Nu te teme, Române, căci iarna vine, pleacă,

O fi mai greu la vară, de s-o întoarce seacă.

La toamnă, când la școală s-o învăța scăderea,

Om mai scădea din inimi și dorul, și durerea.

Dar mai întâi de toate, deșteaptă-te, Române,

Chiar dacă ești acasă, ori dormi prin țări străine.

N-ai de ales, să știi, când vine dimineața,

Deșteaptă-te, Române, și spală-ți trainic fața!

În lupta dusă-n viață, ți-s pruncii veterani,

Te-aplaud, Românie, un vrednic „La mulți ani!”.

Pe prispă

 În fiecare zi de vară

stăteam cu ochii arși de dor,

se poate și puțin murdară,

pe prispă-n așteptarea lor.

 

Zburdam prin curte, o plăcere!

iubeam și  rațele, și colbul.

Când mă strigau pentru-mbăiere

făceam pe mutul și pe orbul.

 

Eram cam blondă, fără plete,

și-aveam doi dinți mai depărtați.

Nu prea vorbeam pe îndelete,

aveam 3 ani. De mult uitați.

 

Îmi amintesc că era soare

mereu amiaza-n colț de prispă

și îi vedeam din depărtare

venind. Să nu mă lase tristă.

 

Astăzi m-așteaptă ei pe mine,

căci am crescut și am plecat.

Și ușa li-i mereu deschisă,

iar prispa stă la soare-n sat.

La o aruncătură de zar

 Când se ridică ziua din cuibul ei de noapte

Și-alungă mii de stele din vise și coșmaruri,

M-apropii fremătând de tablă și de zaruri

Și îmi încerc flămând norocul printre șoapte.

 

Când soarele se mișcă încet către amiază,

Împrăștiind lumină pe gânduri și pe sate,

Din zaruri zvârl o șansă ce cade și se zbate.

Sub ochii mei un nor a mai ucis o rază.

 

Când focu-aprins din cer își stinge vâlvătaia,

Și ziua se întoarce în cuibul ei nocturn,

Închid în tablă șansa și jocul meu diurn,

Las sfatul blând al nopții în vis să mă atingă.

 

Când mâine se-nfiripă în lume și în mine,

Și șansa prinde viață când tabla se deschide,

Oi arunca iar zaruri ce or cădea perfide

Și-or alunga norocul până mi s-o cuvine.

 

Încerc întotdeauna când vine dimineața.

În zarurile mele se-ascunde simplă viața.