Oare știi?
Tu știi, Românie, ce-s 20 de ani din viața unui om?
Știi câți copii, de dor, își plâng părinți în somn?
Câți au plecat de-aici cu sufletul amar
Zâmbind că s-or întoarce? Un zâmbet în zadar...
Câți nu știau nici unde se duc, nici ce-or munci,
Luând cu ei o poză și lacrimi de copii?
Știi oare, Românie, care-ai făcut 100,
Că pentru tine ei sunt “input” de valută?
Că nopțile și plânsul, iubirile și anii
Au devenit și ele doar cifre, cum sunt banii?
Că mamele au riduri, bunicii doar speranță,
Că i-or mai întâlni măcar o dată-n viață?
Îți zic eu, Românie, pământ unde trăiesc,
Că oricât ne-am mândri cu tot ce-i românesc,
Pentru tine plătim tribut peste hotare,
Și nu dorul de țară, dorul de oameni doare.
Tu astăzi ești întreagă, dar noi nu vom mai fi,
Ți-ai dat cu împrumut milioane de copii.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu