A fost odată...

Am buzele pătate cu vorbe vechi, de mult,
Ce aprig se izbesc de gânduri rătăcite,
Cârpind al deznădejdii curaj hain, ocult,
Și vântul aducând din vremuri reci, smintite.

Mi-s ochii biciuiți cu amintiri voalate,
Ce se aprind în minte ca tinere scântei,
Mocnind în dulci istorii, trăiri îmbelșugate,
Pe care-atunci le-aveai și astăzi le mai vrei.

Urechile-mi aud bătrâne serenade,
Cântate sub balcon de noapte-nvăluit,
Zburând din vocea verde a junelui ce șade,
Pe gândul meu hoinar, etern împătimit.

Mi-e pielea carne vie de-mbrățisări tardive,
Care-s pierdute-n haine spălate, dăruite,
Trosnind în suflet oase, cumplite recidive,
Ce astăzi îmi frig mintea cu vise neîmplinite.

De ieri și până azi o viață-și schimbă sensul,
Iar noi, pribegi, gonim întruna-ntr-o beție,
Care ne schimbă tainic și inima, și mersul,
Plimbându-ne prin toate: tristețe, bucurie...

Suntem străini

Eram acelaşi zâmbet, surdina unui râs,
Aceiaşi paşi grăbiți sub strângerea de mână,
Eram un cer senin când soarele-a apus,
Lăsând în ochi magia, emoția pagână.

Eram aceleaşi vorbe, eternul manuscris,
Acelaşi pas de dans, un ritm amețitor,
Eram un vânt solemn, furtuni de nedescris,
Stingându-se-n priviri, în fapte, în amor.

Eram acelaşi vis, o cutezanță veche,
Acelaşi zeu primea aceeaşi rugăciune;
Eram acelaşi "tu", un suflet, o pereche,
Ce a cuprins imensul, i-a oferit un nume.

Astăzi suntem străini,
mai ştim doar cum ne cheama,
sub alte stele stăm,
ne-aşternem pe-alte buze.

Ruga unui părinte

Vreau să fii tu, copilul meu,
Tot ce eu nu am putut fi,
Tot ce nu am putut munci,
Ca să nu-ți fie-n viață greu.

Vreau ca atunci când te trezești,
Să nu te-ntrebi de ce o faci,
Noi orizonturi să ataci,
Și vieții larg să îi zâmbești.

Vreau să nu uiți cine ai fost,
De ți-a fost greu în drumul tău,
Nicicând să nu îți pară rău,
Căci orice chin are un rost.

Vreau să privești în urma ta,
Să-mbrățișezi pașii făcuți,
S-adormi știind că-n ani trecuți
Ai dat tot ce ai putut da.

Vreau să n-ai semne de-ntrebare,
Când la răscruce te găsești,
Pe drumul bun tu să pășești,
Să faci alegeri cu răbdare.

Vreau să nu uiți c-al tău părinte
A vrut să-ți dea tot ce-i mai bun,
Și nici că-i randul tău acum,
Să fii dincolo de cuvinte.

Vreau să mă ierți de ți-am greșit,
O vorbă aspră de ți-am spus,
A fost căci mi-am dorit nespus
Om mare să te văd, iubit.

Vreau să-ți porți sufletul pe culmi
Unde ajung învingătorii,
Unde pe creștet îți stau norii,
Când te întreci cu cei mai buni.

Vreau să-ți dau ție gândul meu
Cel bun, să te-nsoțească-n lume,
Când vei planta în minți un nume,
Și-n suflete un foc mereu.

Habar n-avem

Ce-nseamnă să cunoști un om?
Tre să plantezi cu el un pom, 

Și așteptând să facă rod,

Să dați jos tot ce-aveți în pod?

Nici gând. Spune-o zicală mare:

„Mănânci c-un om un sac de sare”

Și tot nu știi ce-n el mocnește,

Dacă se scaldă-n bălți cu pește.

De dormi așa cum îți așterni,

Ai să cunoști și veri, și ierni,

Dar fără să gândești defel

Că va mai fi una la fel.

Cunoaște cât ți se permite,

Nu crede, de nu se promite, 

Că-n drumul său spre casa bună,

Zeci de opriri un om adună, 

Dar dacă nu-și desface geanta, 

Aia nu-i casa lui. E alta.

VS

M-ai întrebat de ce te plac.
Pentru că-n tine cresc, nu zac,
Și voia bună, și domnia,
Și râsul dulce, și beția.
Nu dorm stindarde părăsite
În ochii tăi, ci aurite
Se-nalță flăcări de știință
Din focul tânăr de ființă.

Ești zgmotul, în fapt de seară,
Care șăgalnic se strecoară
Prin minți muncite, obosite
Plantându-le idei trăznite.
Ești boarea caldă ce-nfioară
În nopțile târzii de vară,
Când doar pe scoarțe se crestează
Povești ce țin inima trează.

Ești tu. Și n-o să fii altfel.
Asta îmi place. Ți-ești fidel.

Alergi ca un nebun

Alergi ca un nebun pe sârmele subţiri
Ale lui „Carpe diem!”și-ncerci să mai și sari
De pe una pe alta. Și-atunci de ce te miri
Că cei din juru-ți par a fi și mai sprințari?

Vrei să lași multe-n urmă și fugi neîncetat,
Alergi ca un nebun, habar nu ai pe unde,
Nimic nu te asteaptă, dar ești înfricoșat,
Căci doar de tine însuți tu nu te poți ascunde.

De ce nu te oprești? Ți-e teamă că s-or rupe
Și te-or zvârli-ntr-o lume pe care ți-o dorești?
Alergi ca un nebun și-nchini întruna cupe,
Fugind de tine-n viața pe care o trăiești.

Calci sârmele pe care și alții s-au pierdut,
Pe care unii, iată, plimbându-se în voie,
Te știu și te salută ca pe-un necunoscut.
Alergi ca un nebun și nici nu ai nevoie.

Cortina

Teatru și hohote, aplauze și drame,
Văzut-au scaunele-n care șezut-au domni și doamne.
Emoții născute din vorbe aruncate,
Pe scena nemuririi unde-au rămas uitate.
Actori cătând în sală nădejde și putere
Și public gol smulgând din teatru mângâiere;
Perciuni cerniți de ani, rostind același rol,
Urechi găsind în piese al desfătării sol;
Palme sfredelitoare fac din actor un nume,
Din vorbă-n vorbă harul i-e cunoscut în lume.

Aplauzele-nalță publicul în picioare,
Actorii îi înclină, le dau motiv să zboare;
Dar când cortina cade, e lesne de-nțeles,
Că darul s-a-nmânat, urale s-au cules
Și toți, actori și public, se-ndreaptă spre ieșire,
Rămân pe loc o  scenă și scaune-n neștire
Care-și vorbesc adesea și stiu că-n primul rând,
Un domn, o domnișoară mânați au fost de-un gând
Când au venit să vadă, s-aplaude, să dea.
Din ei fărâme-adună mereu cortina grea.

Epilog
Cortina cade-ntruna, e-o graniță-ntre lumi,
Și dintr-un rol doar tâlcul tu poți să îl aduni.

Cad stele

Cad stele din imens și-n drumul lor grăbit
Își părăsesc lumina în gândul nostru dornic
Să le cuprindă forța, pe cer când se disting,
Puterea de-mplinire să le-o răpească tainic.

Cad stele-nvăpăiate ce-n drumul lor grăbit
Știu să nu lase-n urma lor cicatrice-n cer,
Dar părăsesc în inimi ce se aprind subit
Dorințe, vise, fire de viitor mister.

Cad stele și nu știm unde lumina piere,
De se sfârșesc în aer, pământul de-l sărută,
Doar dâra de pe boltă rămâne mângâiere,
Unei privi ce-adună din cer speranța mută.

Cad stele și ne fac mai mult să ne-nălțăm,
Cu aripi noi s-ajungem pe culmile-mplinirii,
Și suflul lor stelar în cuget să-l purtăm,
Când zborul nou ne poartă pe calea nemuririi.

Cad stele și nu plâng din înălțimi că pleacă,
Doar se aprind în ochii ce le privesc avid,
Iar în căderea lor desfid voința seacă
Și o transformă-n stele ce dănțuiesc fervid.


Epilog
Cad stele când cerul e negru încins
S-aprindă ce-n noi e viu, dar s-a stins..

Recomand ROTAGAMES. Un proiect pentru campioni.

Adrenalină și competiție, prietenie și cooperare. Am trăit astăzi un mix de senzații și sentimente felurite la un proiect la care oameni ca mine ( uneori îi numim sedentari, alteori le zicem direct „legume”) nu prea gasesc curaj să participe. S-a întâmplat în Balotești, la Laguna Verde, pe malul unei ape și pe iarba verde a unui soare „protector”.

Aflat la prima sa ediție, ROTAGAMES, este un proiect inițiat de clubul Rotaract Continental, gândit cu grijă și menit să adune fonduri pentru a sprijini de această dată o tânără domnișoară de numai 10 ani, care deține un portofoliu impresionant de reușite sportive.

Am fost prima vitează de pe lista de înscriși și nu regret nicio clipă că am luat decizia după ce am văzut clipul lor de promovare. A fost pe cinste de la început până la sfârșit. Bine, bine, dar să vedem în ce a constat.

Un șir de intreceri sportive între echipe formate din 5 oameni, pe care le-am finalizat cu voie bună și limba scoasă ( o combinație între efort și grade Celsius). Prima probă - un traseu cu bicicleta pe care un membru mai rezistent din fecare echipă trebuia să-l parcurgă într-un interval de timp cât mai scurt  - în care restul coechipierilor n-au fost cruțați, ei excelând la proba de tir. Eu, una, îmi scot pălăria în fața mea, căci am scos un punctaj neașteptat de bun cu pe foaia de tragere. 

Până aici, joacă de copii. Pistoale și biciclete. Daaar, fiți pe fază că vine maratonul, o imensitate de 3.5 km pe care a trebuit să o parcurgem în prezența dictatorului soare toropitor, prin dealuri și văi, păduri și câmpii. Asta da provocare! Din fericire, fiecare echipă a avut specialiști în rezistență, care să salveze reputația. Nu, n-am fost printre ei. Dar nici ultima din curtea școlii, totuși.

Am trecut prin foc și sabie, să ne odihnim, zic, în timp ce visăm la premiile de pe masă, pentru care am cumpărat bilete de tombolă: tricouri, postere, purtând semnături celebre, bijuterii, vouchere de relaxare și băuturi fine. Of, of, și cupele pentru primele 3 premii, o reverie completă.

Proba care a urmat a fost, după umila-mi părere, dovada cea mai bună că pentru a te menține la suprafață trebuie să construiești cu dedicare și seriozitate. La propriu! Căci fiecare echipă a avut sarcina de a crea o plută din materiale deja pregătite, care trebuia să reziste pe apa cu pricina despre care vă povesteam mai sus, cu un om pe ea, mânuind o singură vâslă care să-l conducă la un punct de referință și să-l aducă înapoi. Felul în care oamenii lucrează sub presiunea timpului și a punctelor pentru ingeniozitate și originalitate este nemaipomenit. Bestială a fost lupta pe unelte și materiale. Dar am izbutit cu toții să avem câte o plută decentă care să-și facă treaba. Recunosc, am subtilizat fâșia de plastic pentru delimitarea spațiului de lucru cu plutele, dar se impunea să-l folosim în construirea alei noastre.

Până aici, urale și fericire. Au urmat, vă spun, probe care au atras alte urale și încă un braț de fericire. Proba de transport apă pe cap, încălțați în „pantofi” de scafandru, cea în care doi membri ai unei echipe erau nevoiți să încapă într-un tricou îngețaț pentru 2 persoane ( la proba asta soarele chiar ne-a ajutat) și ultima dintre ele, o întrecere de consum lichide într-un timp cât mai scurt și învârtiri în cerc sprijiniți cu fruntea de o bâtă.

Bineînțeles că pe lângă soare și punctajele au încălzit puțin spiritele, în mod constructiv, căci fiecare dintre noi a încercat după fiecare probă să fie și mai bun.

Tombola a fost bogată. Eu, cel puțin, am câștigat cu toate cele 3 bilete pe care le-am achiziționat.

La final, echipa mea a avut un loc pe podium. Unul modest, dar câștigat cu silință și sudoare.

Recomand ROTAGAMES din toată inima. E un proiect care scoate campionul din tine!

Recomand „Ziua Necunoștinței”

Ziua Necunoștinței e o creație artistică prea complexă pentru a fi explicată. Trebuie audiată pentru a-i putea decide adevăratul scop. Nu cel al autorului, pentru că mesajul lui către oameni este unul deja stabilit, pe care l-a simțit, și cotropindu-l nevoia de a-l transmite s-a apucat de scris. Și cântat. Se vede cu ochiul liber că el știe ce vrea să zică, dar felul în care mesajul lui este primit și interpretat mi se pare aspectul esențial. Capacitatea noastră, a oamenilor, de a pătrunde dincolo de forma banală a cuvintelor, de a auzi lanțurile alea firave prin care sunt legate și de a face din ele un semn de întrebare, uneori mi se pare fascinantă. Bineînțeles, nu orice suită de vorbe aruncate în vântul monologului au și darul de a ne invada curiozitatea și determinarea, dar cele pe care Alex Ștefănescu le așază deasupra portativului său își fac treaba ca la carte. Iar dacă cerneala și notele lui ating acele corzi latente ale publicului, trezindu-l, ei bine, aplauzele își vor avea ecou nu doar în zâmbetul și emoțiile lui, ci mai ales în deșteptarea ulterioară a celor care îl ascultă.

Colecția lui de povești lirico-muzicale este, pentru mine, spectator la 3 astfel de Zile, un melanj între lecție, nostimadă, curaj și declic. E genul ala de show care te mângâie și te plesnește în același timp, făcându-te să reflectezi la cupluri de idei spuse melodic, care nu caută să atragă printr-un dramatism al intepretării, ci dezvăluie tragedii contemporane, urbane sau pur și simplu umane, recurente și crescute din asfaltul orașului sau din propriile experiențe . E o portretizare excelentă a acțiunilor și trăirilor tinerei generații care pare a se arunca în vâltoarea Necunoștinței, fără a realiza încotro o duce. E ca un album în care surpinde fragmente cu tâlc de pe străzile orașului și din suflete oamenilor și pe care le expune într-o manieră, găsesc eu, descifrabilă( doar dacă urechile ce-l ascultă nu sunt doar orificii de intrare și ieșire cuvinte). Se simte din emoția cu care îmbrățișează chitara că spectacolul ăsta este menit să schimbe ceva în percepția despre anumite lucruri, să scoată din fiecare spectator niște concluzii. Poate nu chiar în momentul în care îl ascultă, dar cu siguranță după, când se trezește fredonând câteva versuri lipite de memorie. E catchy ( prinde), asta-i termenul. I-am arătat un clip cu o bucată din show unui coleg de muncă și mi-a comunicat după vreo săptămână că se regăsește repetând zilnic „iubito, sunt astronaut, am nevoie de spațiu”.  Replica asta este și una dintre preferatele mele.

Ca toate cărțile bune și filmele excelente, concertele epocii de aur sau bucatele alese, Ziua Necunoștintei este, după părerea mea, o oră și-un pic de spectacol care nu merită doar apreciat și aplaudat, ci, mai ales recomandat. Dacă încă nu l-ați văzut, vă îndemn să nu mai pierdeți timpul!

Și pleci

E gol, și liniștea sepulcrală
învață să meargă pe firul subțire
al vocilor noastre în dimineața banală
când orașu-adormit își intră-n simțire.

Pe-ntinsul peron al zorilor crude,
puhoiul de oameni se-mpinge cumplit,
scrutez cu privirea coloanele hâde
să văd de norocul l-am păcălit
și-ai venit.

Când dorul cuprinde-mi-va gândul în brațe,
la sânu-i strângându-l fărâme să-l facă,
în ochi îmi va vrea falnic să se cocoațe,
și lacrimi s-adune din vreme lui „dacă..”

E trist și mi-e frig sub cerul de vară,
imaginea lunii mă poartă în timp
sub cerul ce-asupra-mi stătea prima oară,
la capătul ăstui torid anotimp.

Și pleci.

Dune Sociale

Societatea-i ca o casă pe nivele,
Impunător, haotic edificiu.
Sub observație ținute-s bune, rele,
Doar de sociologul de serviciu.

Viteaz, în zeci de cazuri se aruncă,
Și le dezbracă public prin cuvinte,
Societatea nu-i doar 'naltă, e și-adâncă,
Și în subsolu-i zac învățăminte.

Societatea e un Babel de situații,
De felurite obârșii contemporane.
Condeiul lui dă foii necontenit vibrații
Născute din succese sau din greșeli umane.

Nu doarme printre rânduri, străin de-a lumii jale,
Medalii cu duiumul la maratoane-adună,
Și-n reușita lui mândria nu-i stă-n cale,
Căci poart-a carității hieratică cunună.

Și zâmbetul, o, Doamne, din el se nasc speranțe,
Că-n lumea asta zace mai mult decât durere,
Că spiritul îmbracă veșmânt de cutezanțe,
Iar binele-i dorita cutie cu mistere.

Sociologul nostru hrănit cu informații,
Înoată cu un val mai nou de tineri care
Nu se lansează grabnic în crunte perorații,
Dacă în loc de fond e formă-nșelătoare.

De-ndrepți arătătorul spre orice vezi în zare,
Și-n preajma lui te afli, sorbind un dialog,
Îți spun, cu siguranță nu e o întâmplare
Să îți descrie „orice”-ul al nostru sociolog.

Te iubesc

Te iubesc și nu știu
nici de când,
nici de ce.

Ca o piatră împinsă
de un vârf de pantof,
Pe scări plânse de cer
și stropite cu vânt
Mă smucesc  din hora
de pe caldarâm
Și pribeagă m-ascund
în dosul ultimei trepte...

De acolo te văd, zeu păgân, coborând,
Cu pasu-ți de zmeu și soare coroană,
Și îmi pare că cerul întreg e al tău
Și pe umeri îți stă pelerină de goană.

Talpa ta mă strivește, mă posedă sub pas,
Dar nu-i simt greutatea, sunt o piatră hoinară,
Ce-a căzut din înaltul timpului ca un ceas
Și-și petrece cu tine o secundă fugară.

Printre cutele tălpii mă strecor fugitiv,
Polimerul mă-nșfacă și mă strânge cu ciudă,
Nu mă vezi dar mă simți. Și tardiv
Tu mă scoți și m-arunci. Încă-s crudă.

Dragoste oarbă

Și dacă dragostea e oarbă,

Mă-ntreb: ochii cine i-a scos?
De poate-acum viclean să soarbă

Iubiri la cupă ca prinos?

Din tolba cea de vise plină,

Îți dăruiește vise goale,

Amoru-ți cântă în surdină

Tu le accepți, le faci pumnale.

Și-alergi până fără de vlagă

Te prăbușești cu ele-n spate;
Lei în timpane-ncep să ragă,

Ochii deschizi pe jumătate.

Aduni atâtea mefiențe,

Că peremptoriu ți se pare

Iubiri fără deficiențe

Să simți, chiar dacă-s trecătoare.

Mi-e frică

Mi-e frică de-ntunericul din mine,

De umbra ce pretutindeni o port,

De gândul năpastă ce-mi curge în vine,

De râsul născut din efort.

Mi-e frică de somnul vândut pentru vise,

De reverii frânte-n realități,

De vorbe de duh și fapte promise,

De a construi din nimic cetăți.

Mi-e frică de timpul de neoprit,

De chipul de gheață al vieții,

De culmile-nalte din asfințit,

De crunta putere-a tristeții.

Mi-e frică adesea să râd sau să plâng,

De mine, de tine mi-e teamă.

De-a nu ști ce să păstrez, ce s-alung, 

De tot ce pe nume mă cheamă.

Sigur pot

Am istovit priviri și gânduri, poate vise,

Am alergat prin intrigi și jocuri de culise,

M-am smuls dintr-un ghiveci dintr-o cămar-obscură

Și rădăcini am prins în grai făr' de cenzură;
Lăsatu-m-am de traiul meschin de claustrare,

Din trupu-mi gârbovit făcut-am Carul Mare.

Atunci m-am întâlnit pentru întâia oară,

Un neofit de veghe în lanul de secară.

Am plâns ca un proscris al unei vieți haine,

Ca un tablou votiv, un ctitor de rușine,

Am pus pe mine hamul virtuților firești,

Din ele strămuta-m-or calendele grecești.

Am pus picioru-n prag și m-am lovit de toc,

Din mâini am dat în apă scăldată-n busuioc.

Mi-am spus din genunchi ruga, puțină și febrilă,

Și nu am mai privit din loja mea umilă.

Mi-am scuturat curajul, am pus mâna pe furcă:

„Aceasta îți e calea, știi ce să faci! Deci, urcă!”.

ad, 2 martie 

Smaranda

Aievea se-adapă cu gânduri pioase,
Virtuți de copil şi priviri de lumină,
Din jgheab verde crud de mătase,
Sufletu-ți cald din mina-i senină.

Te topeşti ca un fulg sub un soare de zâmbet,
Emblematic ți-e chipul când o priveşti,
Iți cuprinde cu vraja-i şi suflet, şi cuget,
Te înşfacă din griji, le face fireşti...

Totu-i simplu şi clar, dacă ştii a răspunde,
La potop de-ntrebări despre ce te-nconjoară,
Fii atent, că-ți acordă doar un pumn de secunde
Şi cu nelămuriri extra te împresoară.

La odihnă gândul de-ți stă, fă-l pribeag,
Căci n-ai vreme un os să-ți întinzi pe comodă,
Iar de somnul îți pare dulce-dulceag,
N-ai cum să-l savurezi, are ea o metodă...

Ca un mic roboțel, veşnic infatigabil,
Ce prin râs îşi aduce ofranda,
Te poartă pe-un râu uşor navigabil,
Cu iubire de înger - Smaranda.

Băiatul din metrou

Băiatul din metrou

Cu prea mult galben în tricou,

Avea o față inocentă

Și-o grabă evidentă.

Când becul roșu-intermitent

Rostea mesajul recurent,

A prins avânt, făcut în pas,

Peronu-n spate a rămas,

Și liniștit, nevoie mare,

În mână ochelari de soare,

Premiul cel mare-a luat – un loc,

Căci a trecut proba de foc.

Salt cu Precizie – locu-ntâi

Și rezident Lujerului.

Părea un fel de-actor zorit,

Cu un rol greu de-ndeplinit,

Venit din lumea paralelă,

Drept la metrou, fără cartelă.

Copil cu suflu național,

Deprins cu lipsă de egal.

În ochii lui jucau bizar

Priviri plăpânde, lucru rar

La oamenii zoriți de oră,

Cuprinși de orologiu-n horă.

Ca într-un sat cu mult astfalt,

În ochi săritu-mi-a înalt.

Mi-am zis întâi că-i un școlar

Sau poate-al timpului hoinar.

Un vis ce strânge-n brațe viața,

Ori o lanternă spărgând ceața.

O zebră într-un film alb negru,

Că avea mină de celebru.

O rază frântă de-o oglindă

Și reflectată drept în tindă.

Acea odaie plină-n care

De vrei să dormi, stai in picioare,

Și greu ți-e să renunți la lucruri,

Că-s sfinte toate și  te bucuri

C-atunci când le-ai primit sau luat

Cu fericire te-au curtat.

Eu am cuprins cu mintea mea

Că e haiduc urban sadea,

Ce-adună cu legitimitate

Priviri pierdute, -nvolburate,

Apoi mi-am zis că e poet,

S-a unduit în tren șiret,

De parc-aluneca pe-un vers,

Avea, așa, un dans în mers.

Părea nedumerit, de parcă

În loc de tren era în barcă.

Nu-l stingherea poziționarea,

Îl stresa doar sincronizarea.

Era și-un pic aerian?
Nu-mi amintesc, s-a dus un an..

Știu doar că nu l-aș fi văzut

Dacă fugind n-ar fi trecut

Prin uși grăbind să se închidă,

Fiind o oră mai perfidă.

Dar n-am mai apucat să scriu,

Căci două stații mai târziu

S-a duș spre ușile prin care

S-a zbuciumat să se strecoare.

Și a ieșit, nu fără scuze,

Purtând de 10 ori pe buze,

O invitație-n ecou

Lăsată veșnic în metrou.


Epilog
A fost un as cu grabă mare
la coborâre și urcare.

as

Actorul cel picat din cer,
Într-un metrou numit Lansare
Era un chipeș cavaler
Zorit de-o oră trecătoare.

Din temnița de timp viclean,
Cu voiciune s-a sustras
Și uite că se face-un an
De când metroul n-a zis ”pas”.

Prin uși de crâncenă speranță
S-a strecurat unduitor,
Bine că-s uși fără de clanță
Și la metrou nu e pridvor.

C-altfel rata și promsiunea
Și nu mai cunoștea nici fata
De punctual îl știa lumea
Și tare sociabil. Gata.

Actorul cel cu măști de aur,
Trezește pofte sus pe scenă
Pentru cultură e-un tezaur,
În corpul teatrului o venă.

Lutul olarului

E frig în mine și obscur,
Respiră frânt gânduri jilave;
Pe golul fără de-nconjur
Sălășluiesc icniri firave.

Jivine gri cu chip de lut
S-adună-n haite, mă înșfacă,
Mă fac de soare nevăzut,
M-aruncă-n iadul rece. Pleacă.

I-atât de frig că-n țurțuri cruzi
Se strâng speranțe-napoiate;
În hăul larg se nasc obtuzi
Călăi din vise sfărâmate.

Curaju-i mort. Pe stârvul lui
Vulturii groazei năpădesc,
Sub ochiul crunt al vraciului
Prada-n final o părăsesc.

Ca oala-n mâna-unui olar
Ce meșteșugul vrea să prindă,
Bucăți mă fac și revin iar
În mâini ce vor să mă cuprindă.

Bărbatul perfect

Bărbatul perfect i-o himeră de zahăr topită pe cerul gurii,
E ploaia curată din arșița verii adusă ofrandă naturii,
E uriașul din lumea pigmeilor orbi ce-n jilț vor să-l păstreze,
E curcubeul ce-n cerul cu noapte stropit acuarela vrea să-l planteze.

Bărbatul perfect e parfumul de stele pe aripi de flutur purtat,
E-o undă lacustră din piatră născută, răpusă de malul pătat,
E-un zbor domol cu un înger spre creste de vreme uitate,
E-o pată de apă uscată pe cămăși de in asortate.

Bărbatul perfect n-are nume, nici chip, imuabil va fi plăsmuire,
E-o veșnică treaptă pășită grăbit spre visul sorbit în neștire,
Imposibil îți e să-l atingi sau să-l strigi, voluptatea se stinge-n sorginte,
E născut din dorință și dispare cu ea, ca-ntr-un joc abil de cuvinte.


Epilog
Există în mintea ta.

Visul Pheonix

Hotare se ridică în jurul unui vis,
Să nu-l atingă gândul adesea schimbător,
Care peregrinând prin minte-a tot ucis
Dorințe de drum lung, visuri de călător.

N-a uneltit blajin, ca vântul primăverii,
Ci-a dat târcoală pan-a scăpat de-ncumetare,
Și-a slobozit din lanțul menit înfiripării
A visului pesemne ursită cugetare.

S-a strecurat meschin în miezul conștiinței
Și-a țes intrigi perfide, făcând loc îndoielii,
Acel gând necurat schimband sensul ființei,
A vrut să pună visul în flacăra urzelii.

Cum din cenușă falnic n Pheonix se ridică,
Un vis plăpând învins-a-n duel cu renunțarea,
Și-a devenit măreț, cu-avânt, fără de frică
A pus pe-un piedestal de platină visarea.

Zeu păgân

Ca o colină scăldată de soarele sur,
Trecut prin zi, arzând de dorință,
Istovit c-a mângâiat ființă cu ființă,
Se-nalță chipul tău de zeu fără cusur.

Ca roua născută în dimineți sublime,
Pe frunze și petale frânte sub jurământ,
Înmuguresc serafic cuvânt după cuvânt,
Și chipul îți coboară din aspra înălțime.

Se adună lent himere în gândul meu hain
Și imuabil curmă setea de cucerire,
Către un zeu păgân căzut în nemurire.
Curg sevele din sufletu-mi de rugăciune plin,


Epilog
Vindecând curajul
Vânezi comori.

Noaptea

Îmi fuge cerul de deasupra ochilor
Și lumea mi se pierde-ntr-un imens de aștri,
Mă țintuiește în pământ lumina
Și plumb urcă pe mine din adâncuri.
Mă prinde cu o gheară ranchiunoasă,
Smulgându-mi din privire focul stelelor,
Și-mpinge sub ele bolta dispărută,
Învelită cu nori grei de noapte bună.
Devin stană de piatra, în somn căzând,
Când ceru-ncepe-a plânge șiroaie pe pământ,
În visul meu revarsă o pletoră de aștri
Și tainic ma-nvelește cu corul său nocturn.

LA UNIVERSITATE

De te plimbi prin București,
Haltă faci și ai de toate,
Chestiunile firești,
Chiar la Universitate.

Nu doar tu-ți dai întâlnire,
Carol și Elisabeta
Se provoacă în neștire;
La claxon le simți vendeta.

Poti să mergi și pe Bălcescu,
Stânga, dreapta: școală, teatru,
Dacă-mi ești vreun Xulescu,
Cultural făcând șpagatul.

La bodegi de mergi „subtil”,
Vizavi de teatru zace,
Colțea, așteptând docil
Băutorii mai tenace.

Ordine și disciplină,
Pe străzi zebre-și pierd curajul,
De mașini răscrucea-i plină,
Iar de oameni doar pasajul.

Târguri de Crăciun, concerte,
Toate sunt sub paza strictă
A figurilor inerte,
Din vremuri fără de frică.

Ca un nod unind orașul,
Plin de librării stradale,
Punctul asta-i motorașul
Pribegiilor locale.

Calea

Când îngerii luptau cu demoni pentru mine,

Luându-mi pe rând partea, așa cum se cuvine,

Eu în păcat stăteam, cu gând la rugăciune,

Știind că-n drum spre iad pășești pe fapte bune;

Și mă scăldam în ape cu dublu înțeles,

Crezând că-n ce se-ntâmplă eu nu am de ales,

Că a te lăsa pradă-i la fel cu a lupta,

Cu precădere-n lupta numită viața ta;

Am alergat orbește, trăind clipa-ndeajuns,

De teama că nu-s veșnic mereu am fost pătruns;

Acum știu că-n imens o clipă-i viața mea

Și s-o trăiesc pe toată domol mi-e cumpăna.

Când îngerii se luptă cu demoni pentru mine,

M-arunc și eu cu jind și lupt cm se cuvine,

Să nu mai iau poteci ce par a scurta drumul,

Ci să-mi țin calea dreaptă, să nu se-aleagă scrumul.

Cerul meu

Când râd prind curaj

Și-mi amintesc cum ceru-albastru

Mi se-așeza șevalet pentru vise.

Artist am fost până nori grei

Îngrămăditu-s-au hain

Și-n ropote au aruncat apă

Pe visul meu pictat divin.

Atunci am început să plâng,

Șă nu fie doar visul ud,

Să simt ce simte el distrus.

Am hoinărit ca să mă pierd

De cerul cumplit cu nori furioși.

Și-am trăit deșănțat în scorburi și grote,

În orice loc ce mă ferea de ceru-albastru.

M-am îmbătat apoi cu soare

Și-am părăsit tenebrele.

Cerul era curat, îmbietor,

Dar eu eram uscată

Și nu mai eram artist.

Cerul insistă încă să-mi fie șevalet.
Atunci prind curaj și râd.

În piață la Obor

De cum intri, te lovește
Vorba multă, colorată,
Uneori un iz de pește,
Alteori de vișinată.

La tarabe, din picioare,
Zeci de-afaceri se încheie.
De te lași prins în vâltoare,
Pleci cu pungi de n-ai idee...

Ce e cert, indiscutabil,
E că orice vânzător
Te-mbârligă serviabil
Cu puteri de vrăjitor.

Se întrec cu măiestrie
În discursuri ”cordiale”,
Zici că fac analogie
Cu războaiele mondiale.

Ouă, branză, carne, pâine,
Orice-ți e indispensabil,
Uneori și câte-un câine
Care mârâie rentabil.

Marketing, studiu de caz,
Faci pe ”5 lei legătura”,
Practică, de ești mai breaz
Și le ai cu tevatura...

Suferi de mizantropie?
La Obor sunt iminente:
Acțiune, comedie
-n doze zilnice, decente.

Pe pielea mea

Sălășluiesc istorii.

Amprente culese, dorite, avute,

Urme de oameni

Și tatuaje crunte,

Atingeri diverse,

Recunoscute, necunoscute.

Priviri îndrăznețe, tăcute, ori vrute,

Urme de gânduri pierdute,

Amestesc de teamă și dor,

Arse de soarele verii.

Pe pielea mea

S-adună și mângâieri, și șoapte,

Și promisiuni deșarte.

Se-ntipăresc parfumuri cu fierul înroșit.

La nesfârșit să curgă

Și ape din cascade,

Și ploi torențiale.

Ce n-or dori să creadă

Că pielea mea e leagăn de amintiri răpuse,

Ori vii, deopotrivă, ce merită conduse

În suflet.

N-or reuși a șterge.

Cu unghiile-mi de-oi smulge

Fâșii din a mea piele

Și de va curge sânge,

Istoriile să spele,

N-oi prididi a crede

Că pielea mea e vie,

Trăiesc în ea iubire,

Durere și furie.

E cartea-n care vorbele nu s-au născut să fie

Nici spuse, nici uitate.

Lăsate pe vecie.

Epilog

Vorbesc continuu

Visând continuu.

Un domn

( autor veșnic călător)

Cum arată? E-nalt,

De parcă cerul atinge

Când face un salt

Și ziua o stinge.

Adună-n privire mister și delir,

Pe buze-i s-aprind șoapte păgâne,

În ochi îi străluce zenit și nadir,

Din vorbe-mpletește tainic cunune.

Cum e? E-nalt spiritual,

Și orice vorbă-ți zice

E parte dintr-un ritual,

În care-i ești novice.

Te-ascultă calm, și-n ochelari

Concupiscent se nasc priviri,

Devalizându-ți ochi clari

De alte reverii, trăiri.

Cuprinde cu mintea imensul lucid

Și ludic comprimă mișcări, perorații.

Absența-i ființa-ți prădează morbid

Și gândul, și clipa, abis de senzații.

Cine-i el? E-un chip,

Un zâmbet fantasmă.

Cu timpul devine un arhetip,

Prin vene de-ți curge. O plasmă.

E-un domn vestit, că-n urma lui

Se-avântă grații tot mereu,

De-l întâlnești, te rog să-i spui

Că-n catastif e corifeu.

Epilog

Visând crezi,

Văzând cutezi,

Vorbind cunoști

Victorii constante.

Încotro? Cu toată forța înainte!

Când drumul se surpă și deopotrivă cu el

Un univers imund de vise și dorințe,

Nu le urma în hăul deșertăciunii crunte,

Aleargă să prinzi drumul pe care-l vezi ’nainte.

Privește drept în față s-atingi lumina care

S-arată milostivă la capăt de tunel.

Nu te lăsa vrăjit de focurile din cale

Ce dănțuiesc năprasnic pân’ ploaia ogoiește

Neliniștea turbată ce ți-au fixat-o-n suflet,

Căci or rămâne arse, complet desfigurate,

Cu iz de fum și vrajă, care păruse-aievea,

Și spirite pe rug îți vor promite, poate,

Un alt foc și mai strașnic după rapacea ploaie.

Să nu confunzi „'nainte” cu „înainte” care

S-a prăbușit  - e drumul cel vechi din urma ta.

Tu te strecori și-acum pe cursu-i meandrat,

Doar că acum ai mușchi pe tibii ce n-au stare

Să-ncetinească ritmul din goana spre lumină.

v.c

(autor veşnic călător)
8 decembrie 2015

Vorbeşti cutreierând
vise continue,
Valsezi cadenţat
vorbe criptice,
Veghezi clipe
voalate cândva.
Vinzi custodii
văduvind comuniuni,
vandalizând creierul
vădit compromis.
Vezi. Crezi.