Daruim, retinem, luam, iubim, uram, facem tot felul de lucruri care si gasesc opusul. Dar in ce masura suntem in stare sa le facem? Ce cantitati suntem dispusi sa desprindem din noi pntru altii, pentru actiuni care ne aduc beneficii, sau despre care nu stim nimic , dar de la care speram? E imposibil sa cuprindem totul, sa stim totul, sa fim in stare sa facem totul. Suntem limitati prin natura noastra, chiar daca incercam sa depasim limitele, viteza pe care o prindem nu e suficienta, franam la un moment dat, convinsi de absolut, de imposibilitatea de a-l atinge. Mi se pare o ipocrizie sa afirmi ca stii totul. Mereu mai e loc de ceva. Cu toate acestea mi se pare o nerozenie sa nu fii niciodata multumit si sa spui ca ar putea fi mai bine, antitetic, 'ca mai e loc'. Suntem oameni, implicit avem deficiente. Pe care le realizam la timp sau deloc. Care ne imping spre greseli sau ne arunca direct in bratele lor, fara a ne prevedea capacitatea de aparare.
Chiar daca exteriorul fiintei noastre ne limiteaza, interiorul, ceea ce suntem, ceea ce posedam, ceea ce simtim, ne permite sa nu avem limite. Ne permite sa atingem infinitul in raport cu altii. Si atunci e grav daca nu reusim sa cantarim ceea ce oferim. Informatiile pe care le dorim secrete, increderea pe care o avem in unii oameni poate fi totala, desigur, si aceasta poate si falsa sau cu buna credinta. Dar conceptia noastra cu privire la cei/cele in care ne depozitam cele mai ascunse ganduri poate fi modelata de actiuni, de vorbe, la randul lor reale sau inchipuite, cu scopul de a stoarce ganduri, taine, secrete. Din pacate suntem prea slabi pentru a ne abtine, pentru a ne proteja de mefistofelismul care ne inconjoara, de malitia imbracata in haine de sarbatoare, care ne imbie, care ne pacaleste in cel mai dulce mod posibil. Si in acest caz 'mai tarziu decat niciodata' functioneaza, insa, din pacate nu mai putem retrage ceea ce am spus, ceea ce am ingropat in mintea celui care stie sa pastree taina ca 'un mormant'. Suntem naivi, numai pana ne oparim de cateva ori, caci apoi, vorba aceea 'suflam si-n iaurt'. Eu sunt un om caruia-i place sa acorde incredere, din pacate de multe ori gresesc oamenii, si-n momentul respectiv renunt in totalitate la ei. Increderea este atributul meu forte. Chiar daca mai particip la o barfa mica, mai critic, ca na, asta mi-e caracterul, imi mai spun opinia, sau o impart cu cineva, niciodata nu las esentialul sa-mi scape. Nu daca omul a avut incredere in mine.
Si daca am incredere, iubesc. Dar ca sa iubesc, si aici nu ma refer la un potential iubit, ci la prieteni la care ajung sa tin foarte mult, si cu care sunt in stare sa impart totul, am nevoie de incredere, dovedita. Am avut cateva dezamagiri, si despre asta am mai povestit. Despre asa numitii prieteni la care am tinut mai mult decat trebuia si care au plecat atunci cand a aparut primul fir de mucegai in situatie, cand greutatea, desi mica li s-a parut insuportabila. Oameni care cu siguranta nu mi-au fost prieteni cum as fi vrut eu si care si-au luat zborul pentru totdeauna de pe pista aceea speciala a inimii mele. Mai sunt putin care mi-au ramas acum, de atunci, de demult. SI cativa care au aparul de curand. Trecand peste cei pe care ii iubesc independent de orice, mama, tata, exista si oamenii de care nu ma leaga sangele si care parca si au unit sufletul de al meu.Si cu asta le mai multumesc inca o data celor care poarta numele de Dutza,Mariutza Andi, Adu, Victor sau Cristi,,Bia, sau Andra si care au o bucatica de suflet geamana cu una din sufletul meu.
Suntem capabili sa impartasim totul, sa confiscam totul, dar numai atata timp cat nu ne intindem mai mult decat ni-e persoana.
