Nouă înșine.

Cred că cel mai greu este să ne convingem pe noi înșine. Să ne convingem de ce? De bine, de rău, de realitate, de ce este sau nu trebuie să mai fie. Să dăm cu noi prima bătălie ca să putem câștiga războiul.  Pe noi înșine ne mințim cel mai mult, pentru că numai noi suntem în stare să ne dăm dreptate atunci când greșim. Să transformăm greșeala într-o realitate care nu ar fi putut fi omisă. Suntem singurii care nu putem accepta adevărul adevărat, de aceea încercăm să ne convingem de adevărul minciunii noastre.
Ne protejăm de realitate creând alte realități, unele ideale, unele care nu țin cont de trăiri. De fapt ele țin cont exact de ce simțim noi cu adevărat, dar nu ne dăm seama. Pseudorealitățile pe care le creăm sunt înrădăcinate în simțurile noastre, impregnate în adevărata realitate care nu mai e și care nu mai poate fi. Păstrand pentru noi negăm posibilitatea de a păși înainte. Ne încastrăm viitorul în minciuna unei realități inexistente. Un viitor inexistent.
Și-atunci avem nevoie de terți raționali. Cu adevărat raționali, căci în fața altora mințim atât de bine afilierea la  realitate încât nu realizăm că o facem inconștient. Un „te rup în bucăți” spus la timp e doza necesară deșteptării. Și-atunci începem să fim sinceri cu noi.
Mulțumesc!

Retrag

Tot ce am fost gresit.
Tot ce am crezut gresit.
Tot ce am facut gresit.
Tot tu.

Vorbele mele ultime.
Gandurile mele ultime.
Faptele mele ultime.
Incercarile.

Ce nu mai pot retrage,
dar pot ucide in mine.
Ce nu mai pot arde,
doar ineca in mine.

Astazi retrag inspiratia asta intunecata
si ma arunc in bratele altei muze.
Astazi am inteles
neintelesul din mine.

Retrag.
Nu ma retrag.
Punct.