Ca-n zicala acum inventata “lasa soarele sa-ti zambeasca si
zi si noapte si-ai sa vezi cat de bine o sa te simti si pe lumina si pe intuneric”,
am un personaj nou, original, nu iesit din comun, dar in niciun caz comun,
deosebit, dar nu diferit de restul lumii, surprinzator si chiar imprevizibil.
Nu ma opresc aici cu descrierea, doar ca ma blochez pentru ca nu gasesc
culorile potrivite in care sa-l pictez, nici notele potrivite pe care sa le pun
pe portativul lui. Imi lipsesc versurile care fac cea mai buna rima, iar poezia
n-a capatat nici macar titlu. Stiu unde sa ajung, dar n-am nicio idee cum o voi
face, daca sa aleg un drum mai sinuos, care ar cere o cantitate mai mare de
informatii, ori sa procedez la o schita, o simplitate imbracata in cuvinte
alambicate.
M-as
opri aici, ca sa nu dovedesc lipsa de ingeniozitate in descriere. As vrea sa
cunosc limba in care cuvintele ar curge singure din tumultul dictionarului si
s-ar aseza perfect in spatiile compunerii. Atunci aceste doua paragrafe s-ar
descurca de minune sa va prezinte exceptionalul din acest om. Ma limitez la a-l
admira, vorbele scrise sunt de prisos.
