Punct critic.

Eu îl interpretez precum discordanţa dintre minte si suflet. Momentul sau perioada aceea în care suntem “între ciocan şi nicovala”. Când nu ştim încotro să ne îndreptăm: dacă spre răul care ne face bine, sau spre binele care ne face rău. E atât de dificilă o separaţie între cele două modele decizionale, încât, aproape de fiecare dată riscăm un melanj care ne îndreaptă spre o pantă abruptă. Până vedem hăul. Şi-atunci ne tragem uşor, uşor, departe de margine, pentru că imaginea noastră sufletească reflectată în abis este identică celei fizice, ilustrate după momentul căderii: un corp diform, de nerecunoscut, strivit nemilos de podeaua prăpastiei spre care se îndrepta cu avântul unei păsări purtate de inimă spre cer. Şi ştii ce e de domeniul cruzimii absolute? Că ne facem asta cunoscând consecinţele, cel puţin o parte din ele. Când ne aruncăm, o facem cu bună ştiinţă, o facem pentru adrenalina din aer, pentru senzaţia de eliberare, pentru strângerea aceea de inimă pe care o avem înainte de impact. Apoi totul e veşnic, bine, de lungă durată. Ia timp să te aduni să-ţi faci curaj şi să escaladezi pereţii pe lângă care ai trecut cu atâta uşurinţă în zbor invers. Cred că momentul ăsta e recurent. Îţi revin din memorie flashback-uri cu tine parcurgând acelaşi traseu sau o parte din el. Şi-atunci apare culpa. Clipa în care realizezi câte greutăţi ai fi putut evita, cât timp ai fi putut câştiga dacă nu ai fi ales fericirea pe termen scurt în detrimentul celei pe termen lung. Cu siguranţă nu ne tragem din maimuţe, dar cu aceeaşi certitudine plasez hedonismul nostru pe treapta deciziilor caracteristice animalelor. Dacă îi arăţi unui câine o bucată de carne sângerândă, nu se va gândi că poate fi injectată cu otravă, iar dacă-i e foame nici atât nu va face un pas înapoi de la a o înhăţa. Finalul ni-l putem imagina. Diferenţa pregnantă, totuşi, este că noi avem capacitatea de a anticipa efectele unor decizii bazându-ne pe rezultate anterioare privind aceeaşi problemă. Cu toate astea, nici noi nu dăm un pas înapoi de la a îmbrăţişa oameni şi situaţii care nu pot sfârşi decât pe fundul prăpastiei. N-am idee dacă în arsenalul nostru de convingere cea mai bună armă este minciuna sau ea este doar o faţetă a ceea ce se petrece în interiorul nostru. Cum n-am idee nici cât de masochişti suntem pe o scară de la 1 la 10 încât să alegem finalul ăsta de atatea ori. Sevele pe care ni le tragem din plăcerea maladivă, care de cele mai multe ori are chip şi poartă nume, n-au cum să fie inepuizabile., dar nu realizăm asta decât atunci când alimentăm în gol, când suntem exact ca dependenţii rămaşi fără droguri, obligaţi să se autosupună unui proces de dezintoxicare forţat datorat inexistenţei sursei de plăcere în viaţa lor. Căci asta trebuie să înţelegem, că dacă noi nu ne mai ajungem la sursă ca să ne putem hrăni, nu înseamnă că ea încetează să existe. Ba la un moment dat pare atât de abundentă, că nevoia noastră se transformă în furie. “Atât de aproape şi totuşi atât de departe.” Cât de adevărat! Am auzit prima dată replica în copilărie, era a unui rechin ciocan dintr-un desen cu o sirenă, acesta aflându-se pe malul mării, la un metru de apă, dar prea departe ca să poată ajunge la ea. Într-un final, nu a fost lăsat să moară, l-a împins cineva în apă. Da, uneori suntem obligaţi să trăim în vecinătatea cui nu vrem, cui nu trebuie,  să îi putem atinge, să le putem vorbi, chiar zâmbi şi strânge de mână,  dar să vedem în ochii lor abisul. E crunt! Dar nu irecuperabil. Oameni despre care scriem cărţi.