no way;)

Opac, dureros, misterios, incert.

Alb sau negru, rosu sau verde, ne izbim de un singur lucru care ne impiedica sa ne raportam la exterior. Conteaza ca suntem captivi intr-o ccamera vopsita rosie, verde, albastra, galbena ori neagra, intr-un penar plin sau gol, un telefon din 1998 sau 2009, intr-o curte de 500mp sau 200mp? Ma indoiesc. Important este faptul ca ne afla sechestrati intrun spatiu, indiferent de termenii extensiunii sale.

Trist sau fericit, secat sau plin de lacrimi, roman, englez, magiar sau francez, in inchisoarea aceasta nu importa nationalitatea sau incarcatura sufleteasca. De Cosmote, Orange sau Vodafone, orice numar de telefon este lipsit de insemnatate daca este apelat si nu raspunde.

In asemenea momente nu exista, practic, niciun fel de superioritate. Semnul egal asezat intre toate cele precizate este unicul care capata nuanta demiurgica.

orice alte obiecte si fiinte devin insignifiante, neinteresante sau pur si simplu incapabile sa acorde atentie sau o mana de ajutor. Totul este acum futil, inexistent, si independent de acesta singurul asupra caruia ne putem concentra intregul interes este individul din noi, vazut atat introspectiv cat si extrospectiv.

Suntem ce vrem: hoti, directori, preoti, doctori, presedinti, ghizi turistici, politisti sau profesori, caci toate nu sunt decat forme ale "meseriei". Putem fura, semna acte, spovedi , opera, lua decizii, prezenta imprejurimile, aresta , ori pune note in aceeasi ordine a prezentarii. Dar cui aplicam toate acestea? Solitutinea rasfrange fara mila, sau cu foarte mare indulgenta asupra noastra toate cele evocate.

In aceasta singuratate nimic si niemni nu mai actioneaza. Un "EU cu MINE" stapaneste totul.

Ai fost vreodata singur?

tell me how can I breathe with no air..

Sunt zile in care am vrut sa fiu fericita si am reusit. Am ras cu pofta, am trait clipa, clipele, am dansat, am alergat, am mers la teatru, am iesit la ceai, am ridicat mana, am dormit linistita, am facut poze, mai pe scurt, m-am bucurat de fiecare moment. Dar fericirea tine putin, poate prea putin. Sau probabil ma plang eu prea mut: NU vreau sa mai cred nimic, sa mai aud nimic, sa mai scot vreun cuvant.

Pentru ca, iata-ma din nou la capatul drumului pe care l-am facut de atatea ori. Care mi-a stors ataea lacrimi si mi-a tocit atat de mult gandurile. Clipele in care in minte mi-a ramas numai un parfum, cateva vorbe si o imbratisare. De ce ma lasati singura? De ce voi, cei pe care ii iubesc cei mai mult? Toata realitatea se transforma in amintiri frumoase de "dinainte sa fi plecat". Faceti un puzzle din sufletul meu si il reconstitui mereu atat de greu. E vina mea, da. Caci aleg mereu traseul cel mai dificil, cel plin de gropi, de balti de noroi. Si la final dureaza atat de mult sa ma curat, sa ma refac.

Am incercat de atatea ori sa caut cauza. Si am gasit-o in persoana mea, independent de parerile altora. Am promis de atatea ori ca va las in pace, dar fara voi nu pot.

Incep din nou si sper sa nu termin in acelasi mod. Mai rece, mai trista si mai singura decat acum nu pot fi. Dar, promit ca va fi mult mai bine:)