Sa le spuneti mereu ca-i iubiti, sa nu pastrati pentru voi cuvintele astea cand le simtiti!
Inainte de orice, trebuie sa stii un singur lucru, sa-l crezi, sa-l vezi, sa-l simti, sa nu te desparti niciodata de el: nimeni nu o sa te iubeasca, nu o sa te inteleaga, nu o sa te protejeze mai mult decat familia.
Si trebuie sa atingi un punct critic ca sa poti realiza asta. Trebuie sa faci stanga imprejur si sa-ti dai seama ca pe o raza de mii de kilometri nu exista altceva pe pamantul asta care sa te iubeasca si sa-ti poarte de grija mai mut decat ei doi. EI sunt singurii care nu te vor parasi daca ai gresit, daca le-ai gresit. Singurii care te vor primi inapoi, te vor imbratisa si te vor sustine. Ei vor fi cei care indiferent de gropile in care cazi, te vor ridica. Ei cu siguranta nu vor alege momentele in care sa fie alaturi de tine, vor fi intotdeauna, la bine si la rau. Nu-ti va fi nicaieri mai cald decat in bratele lor si nici un cuvant nu va putea fi la fel de duios ca al lor.
Sunt doar doi oameni pe lumea asta care intotdeauna vor fi dispusi sa renunte la tot pentru tine, care nu vor privi in urma cu regret ca au pierdut ceva caci ti-au daruit acel ceva tie. Sunt si vor fi singurii oameni care vor face tot ce le sta in putere ca sa te vada pe tine fericit, aceia care vor varsa lacrimi imbratisandu-te atunci cand inima ti-e facuta bucati. Tot ei sunt cei care iti vor obloji ranile, fara sa-ti ceara vreodata ceva in schimb.
Parintii, sunt, dragul meu, sau draga mea, cei care iti vor calauzi mereu pasii pe drumurile cele mai bune, cei a caror inima bate pentru ca stie ca tie ti-e bine si ca stradania lor nu a fost zadarnica. Ei sunt cei la care te poti intoarce cu capul plecat, sau cu fruntea sus, pentru ca tot in prag te vor astepta, tot cu bratele deschise, tot cu vorbele bune, sau cele de dojana blanda, uneori usturatoare, dar necesara.
Avem o singura datorie: sa-i iubim. Ei niciodata nu ne cer mai mult. Chiar si atunci cand stiu ca avem si ei rabda, nu se incumeta sa intinda mana la noi. Chiar si atunci cand pamantul li se surpa de sub picioare, nu ne cheama de la ale noastre, nu vor sa ne impovareze cu problemele lor. Si ganditi-va, dragii mei, cu cate probleme i-am incarcat noi pe ei? Cate suparari le-am provocat?Cate nopti albe le-am daruit si cate griji le-am pus in sacul fiecarei zile?
E imposibil sa tragem linie si sa iesim pe plus. Cel putin in cazul meu. Sper ca vreodata voi putea sa le daruiesc si eu macar jumatate din cat mi-au oferit ei mie.
Ma plec pana la pamant inaintea voastra si va iubesc mai mult decat orice pe lume.
sâmbătă, 26 octombrie 2013
vineri, 11 octombrie 2013
Timpul ne aparține.
Timp fățarnic, ce faci?
Ar fi trebuit să fii tu cel care
Dupa zile, saptamani,
Luni, și poate chiar ani buni,
Șterge orice întristare.
Mă tem ca timpul trece prea repede, de cele mai multe ori. Și nu am reusit încă să înregistrez dacă perioadele fericite, sau cele încărcate negativ împing spre amintire timpul nostru. Parcă ambele își fac loc în trecut la fel de repede. Ceea ce totuși am realizat în tot intervalul acesta de percepere a timpului este că îl purtăm cu noi mereu. Trece, într-adevăr, și vedem asta în firele de păr, în ridurile din colțul ochiului, dar îmi dau seama că al nostru corp îi este gazdă. Noi suntem timpul nostru, pentru ca noi putem trăi momentele la fel cum le-am trăit prima oară. Unele dintre ele, clar, pentru ca multe se estompează, fiind de o semnificație redusă. Ar trebui să fim fericiți că există memoria, că avem un spațiu în care să depozităm chipuri și întâmplări, că avem întotdeauna acces la clipe care ne-au schimbar cursul vieții, care ne-au făcut inima să tresalte, chiar și la situații neplăcute.
Timp. Ce este de fapt timpul? Ohoo, îmi amintesc că-ntr-o nuvelă un personaj era nedumerit cu privire la ce-i folositor acesta :”Ce facem cu timpul?”. Chiar. Ce?Adică știm noi să-l utilizăm în beneficiul nostru, sau suntem indiferenți și îl lăsăm să ne poarte prin viață , ca să avemd e ce ne aminti? Dar putem să-l folosim în vreun fel de vreme ce e abstract? Ore, secunde, minute, zile, ani. Toate acestea devin inutile pentru sufletul care știm că e imuabil.
”Carpe diem!” se zice ca e cel mai bun sfat pe care îl putem urma in tinerețe. Și uneori chiar îi atribuim o importanță majoră și alergăm după clipe de neuitat mereu. Vrem parcă să oprim timpul în loc cu fiecare clipă. Cred doar că nu ne dăm seama că încercăm astfel să ne programăm un stil de viață focusat pe momente țintă, acelea care ne scot din orice fel de rutină,care sunt, aș spune, extremitatea sa opusă.
Ne e teamă că trecând timpul ne fură și căutăm în multitudinea de divertismente orice poate imortaliza momentul, orice ne poate aminti de tinerețe ca de perioada glorioasă a existenței noastre. Asta în cazul în care nu vorbim despre un ”carpe diem” inconștient, ci ne raportăm la personaje dornice de a schimba ceva în viața lor în sensul acesta.
Concluzia la care am ajuns este că oricâte momente încărcate de furia tinereții am avea, am trăi, voit sau nu, oricâți oameni ar trece prin fața ochilor noștri, prin brațele noastre, oricâte sărutări am fura sau le-am lăsa pierdute pe buzele altora, timpul are grijă să stocheze în căpșorul, dar, mai ales, în sufletul nostru, oamenii, momentele, relațiile care l-au ocupat mai mult de o clipă, care și-au întins vocea pe minute bune la telefon și ore multe privindu-te în ochi. Oamenii ăștia nu ai cum să-i uiți pentru că nu te-au atins în trecere grăbită pe strada, ci au stat langă tine și te-au strâns în brațe.
De aceea nu mai forțez timpul, nu-l mai supun chinurilor uitării. Vreau să-l las să-și aleagă singur oamenii supuși înlocuirii, sau pierderii. Pentru că mi-am dat seama că e independent de mine, că nu-l pot obliga să treacă mai repede, ori mai încet în detrimentul unora sau în favoarea altora.
Suntem răniți, sau am fost, am plâns și ne-am tânguit și ne-am dorit să batem din palme și timpul să rezolve. Ei bine, timpul nu lucreaza așa. Ne cere să avem răbdare, ne îndeamnă să plângem când ne e dor, să râdem când ne readuce în fața ochilor momente amuzante.
Timpul ne readuce gustul cinei de marți seara și amintirea vinului roze ales împreună, ne înmoaie buzele în el și ne urează ”Poftă bună!”.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)