DEAR=hope

Niciodata nu-ti dai seama ca-ti lipseste cineva decat in momentul in care ai cea mai mare nevoie de el, atunci cand imaginea oscileaza intre lumea naruindu-se si el. Si ni se intampla deseori asta. De aceea avem parinti, prieteni, apropiati, rude la care sa apelam in asemenea momente. Cu toate acestea exista si clipe de negare, de distantare de toti cei pomeniti mai sus, minute in care nu ne dorim decat bratele cuiva in jurul nostru, exclusiv cuvintele cuiva sa ne curga in urechi. Chiar si asa, acel cineva nu e acolo, poate niciodata n-a fost, poate am gresit noi imaginandu-l pe piedestalul vietii noastre, ori poate a fost si a plecat, inlocuit.

Facem substituiri, la fel, cand simtim nevoia. Totusi, eu am realizat o asemenea substitutie cand nici nu ma asteptam. O voiam, o doream cu ardoare, imi imaginam evenimentul, launtric, de altfel, insa acesta refuza sa vina. Pana intr-o zi cand, fortuit, si-a facut aparitia. A fost ca o revelatie, ca o descatusare. Am evadat subit din turnul in care singura ma izolasem.

Ceea ce vreau sa transmit este ca desi avem o labilitate in ceea ce priveste conservarea sperantei in stare pura, uneori ne izbim atat de puternic de zidul acestei prizoniere a Cutiei Pandorei incat incepem sa traim sfatul 'nu-ti pierde speranta'. Evident, optimismul meu emana dintr-o asemenea reusita, insa nu mereu sunt capabila sa-l pastrez. Insa aceasta atitudine de azi face referire la o cursa de 2 ani castigata intr-o zi pe alta pista. Intr-o alta masina.

Pentru asta, iti multumesc, DEAR!