duminică, 31 martie 2013

Ne lovim pentru a vedea cum trece vânătaia.

Cred că în fiecare dintre noi sălășluiește nevoia unei dureri metamorfice. Pe care o putem crea, sau pe care o așteptăm tocmai pentru procesul de transformare ce urmează. Pentru clipele acelea de după în care totul se prăbușește în jurul nostru, iar noi rămanem agățați de un fir șubred. Momentele acelea în care vrem să fim singuri și să plângem, să ne plângem durerea în pernă sau pe umărul cuiva. Ne dorim de multe ori să fim victimele, de aceea poate și provocăm anumite evenimente. Ca să demonstrăm că suntem mai buni, că oferim într-o măsură în care, în mod clar nu am primit. Tânjim după teama că ceva nu va mai fi. Că viața ne va fi dată peste cap în mod iremediabil. Avem viziuni despre perioadele în care nu ne mai putem ridica.
Oare așa să fie? Suntem atât de capabili să ne dorim un abis sufletesc, psihologic chiar imuabil? 
Eu cred că este vorba despre dorința de a ne demnstra că putem să trecem peste. Despre nevoia de a găsi în noi puterea unei reînvieri, de a ne demonstra că avem suficientă forță cât să nu ne oprească sufletul în loc. Da, să ne demonstrăm nouă, pentru că cei din jur pot întelege, ne pot asculta, ne pot observa și admira, dar, principalul este să ne privim noi în oglindă astazi și să vedem că nu au rămas în privire rănile de ieri. 
Singurele care ne mai pot aduce înapoi sunt regretele sau amintirile. Și dacă facem cale întoarsă de la decizia inițială, frumoase sau nu, amintirile tot rămân. Se schimbă intensitatea, dar ele nu se sterg.