voci aprinse care se sting in urechi...

Incui usa si sar pe geam.
Nu plang, dar imi suflu nasul.
Inched telefonul, insa sun pe mess.
Nu vorbesc,si totusi te ascult.
Citesc.

Citesc invauita in aceeasi tacere absurda, perpetua, de neinlocuit. Sub limba unui mut nu e atat intuneric, dar langa mine s-a aşezat obscuritatea fără să ceară voie. Incapacitatea de a comunica au determinat-o să-şi sune surorile şi iată-le aici, împreună, îcăpăţânându-se să-mi răpească ultimele clipe de fericire ale acestui an.
Vorbesc normal , dar scriu ilizibil. Mi-am insuşit de mult defectul. Nu e nevoie de o nouă compătimire, ci mai degrabă de o palmă, una care să mă trezească din delirul indescifrabilului
Ocurenta sau nu, mi se întamplă să mă spovedesc foii numai atunci cand starea de spirit nu e propice nici unei conversaţii cu o fiinţă care aparţine aceleiaşi specii:om. Si adeseori ma aflu in imposibilitatea de a-mi exprima durerile sau suferintele tocmai datorităa faptului ca am facut acest lucru , poate de prea multe ori şi din atatea premise a reuşit sa ajung la o concluzie clara: renunţă la a iţi mai împartăşi orice gand care poate fi folosit ca si arma. Deci, te ranesti cu propria-ti arma ţi apoi o recuperezi(procedeu se numeste iertare sau pluri iertare) pentru ca mai apoi să o plasezi altcuiva care o va ultiliza avand aceleasi scopuri:identificarea punctelor tale slabe si atacarea lor.
Am ajuns uneori sa cred ca poate doar aceste momente de cvasideprimare, daca o pot numi asa, ma fac să devin atat de realista si in acelaţi timp patetică. Imi zicea cineva ca ma leg de clisee, dar e imposibil la această vârstă să nu existe si alte persoane care sa aibă aceleaşi sentimente. Numai ca ele au scris poate cu sute de ani in urma. Si e clar, nu au atribuit unei singure fraye filozofia creaţiei , ci au surpins prin intreagă opera lor. Acelasi amic ce-mi studiaza uneori blogul mi-a comunicat ca expresia „Speranţa moare ultima, dar e prima care se spulberă” a mai citit-o de 127 de ori. Ce alt lucrur ar putea reieşi din toata treaba aceasta, decat ca eu plagiez? Latura buna a situatiei este ca nu pot fi dată in judecată. Însă eu ştiu sigur ca e vorba de originalitate si de identitatea originalitatii. De ce nu pot gandi 1000 de persoane la fe, astfel incat sa le fie recunoscute individual meritele?
Pentru ca se analizeaza superficial. Daca ar sta cineva sa cantareasca si textul compunerilor si nu numai esentialul identificat deseori in operele marilor filozofi si scriitori ai lumii toate ar sta altfel. Fiecare idee capata propriul contur. Dar cu ce folos daca altii nu vad decat punctul de fuga?
Tsa transpunem totul in lumea reala, concreta. Daca mama a facut asta supa de rosii si maine face vecina, inseamna ca a copiat-o? In niciun caz. Dar vecinii care-si dau seama ca mirosul de supa vine astazi de la noi si maine de la doamna de alaturi, ce gandesc? Ca dumneaei „se ia dupa mama” . S-a maritat si nici macar nu stie sa faca mancare. Nu poate fi si ea originala.
am pecat de la un lucru si am reusit sa-l despic in 10, dar sunt conexiuni atat de subtile pe care putine persoane le observa, ori numai cele care dau dovada de o inteligenta aparte. Parerea mea. Incerc sa ma exclud din sfera mentionata cu un rand mai sus, pentru ca eu sunt culpabila existentei acestor legaturi, insa eu trebuie sa mai lucrez la distingerea imaginilor in intuneric si la recunoasterea sunetelor in noapte.

prezent:|

"Sunt grafica unui suflet batut intr-o rama de carne..."

S-ar putea numi realism sau suprarealism, insa eu prefer ipostaza dominant atelurica; iubesc transfigurarea si totusi ea ma ocoleste, rup visele, dar cineva imi reconstituie acest puzzle, fug de iluzii si ele ma urmaresc pretutindeni.De ce? Cu ce scop am fost eu aleasa tinta tuturor labilitatil;or sentimentale? Sau, dece m-au inclus si pe mine in ciclitatea vicioasa a sperantelor distruse? Fara raspuns.Da.Acelasi spatiu gol in locul abstract destinat unui posibil raspuns. Aceeasi nuditate a paginii umplute de randuri fara noima.Doar eu inteleg ce scriu, insa nu scriu tot ce inteleg.Mi-as imprima astfel toate clipele neplacute care ma distrug si nu vreau sa-mi pierd timpul asa; ceva ma impinge sa scriu ce ma supara.dar codificarea data de inteligibilitate imi pastreaza secrete marile dureri. Ma ascund astfel de mine in spatele unor cuvinte pompoase ce poarta incarcatura "chic" a vremii. Niciodata nu citesc inainte de a termina. Mi-e teama sa nu las restul oaginii dezbracat revenind la primele fraze aruncate in capul acesteia.Poate nu e total comprehensibil; probabil, la prima vedere pare un amalgam de cuvinte fara sens, dar eu scriu caci asta simt ca trebuie sa fac acum. E o solidaritate a lucrurilor nule, nesemnificative pentru altii, insa eu am consumat o mina, o pagina si cateva minute pentru a ajunge aici. Cliceu: sunt la fel de singura, implicata si totusi inlaturata de cei pe care ii consider prietenii cei mai buni. Nu-i condamn. In spatele mastii de prieten toti ascundem iubirea pentru propriul eu, pentru bunastarea lui, grija de noi... Dar eu pe ei ii iubesc , indeajuns incat sa renunt la ei cand incep sa-mi dauneze. Gata, caci doare...

Sunt rani care se adancesc,
Sunt suflete ranite,
Sunt oameni ce au suflet,
Sunt eu, si sunt un om.

"Valuri de vis se lovesc de paturile zilei..." o zi intunecata, "un intuneric cum nu a mai fost nici sub limba unui mut, un intuneric lasat parca prin testament de un orb".
Ce frumos...si noi nu dam nici doi bani pe scriitorii nostri.Si cand zic noi, ma refer la intreaga generatie. Cine a auzit de Ovidiu Genaru? Sau pe cine a interesat? cine stie macar ca un anume Marian Constandache este scriitor? Cine oare-si da seama ca suntem proprii nostri avatari?

Intuneric, tot mai mult intuneric se face in viata unora, exact in pranzul vietii: sentimentele se apropie tot mai mult de varstele fragede...incep sa se strecoare in noi inca de pe acum... "suntem aproape noi.Ne raspundem si plecam aproape impreuna"..."primavara ma prefac in ciorapi subtiri pentru un trandafir cu spini cum esti dumneata":)
Chiar si eu am suferit: si poate as continua sa sufar daca as mai tine, dar acum zambesc gandindu-ma ce frumos a fost...ce frumos va fi:)

melancolie adolescentina...

Urletul linistii mi-a inundat urechile...privesc in jur si vad aceleasi caiete aruncate pe birou, alaturi de telefonul cu care imi fac non-stop poze, dar care plange acum de singuratate.In 2008 am pasit cu aceleasi idealuri, ganduri, impresii, sentimente, dar ceva nou a aparut in 2007. Ma face puternica si vulnerabila in acelasi timp.Refac textul zilelor frumoase si regasesc un singur chip, o inaccesibilitate dureroasa, o interdictie care ma sfasie treptat si totusi o amagire dulce vitala.Exist sa iubesc,iubesc deci exist!
Sunt doua zile de cand mi-am impus o ordine in viata si tot atata timp a trecut de cand s-a declansat obisnuita dezordine.Traim sa visam si visam sa traim o experienta unica.2007 a marcat un gol semnificativ in viata mea.E un an al carui individualitate consta in dorinta arzatoare de proportii gigantice la interzis.
M-am intors...din nou aici lovita de melancolia care nu-mi da pace in ultimile seri.Imi intorc automat capul catre telefonul care a uitat sa sune. Mi-am lasat ochelarii pe dulap, dar mi-e teama sa mi-i pun.Nu vreau sa vad realitatea asa cum e! Profit de dioptrii sa o mai filtrez.
A inceput scoala.Strazile din fata liceului ar trebui arestate pentru ca poseda arme albe, bulgarii cum zicea doamna de geografie.Mi-e dor de trotuarele odinioara curate, pline de tigari neterminate si sticle sparte. Urasc frigul...ma descurajeaza...se pare ca si caprioara din goblenul de pe perete are mai mult chef sa vanezi cioara care face misto de ea, iar eu, continuu sa spun lucruri fara noima,ibcerc sa fac un puzzle de mult abandonat,dar nu reusesc sa reconstitui nimic din imaginea de pe cutia vietii mele.S-au omogenizat acolo clipe cu caiete,timp pierdut invatand ce-mi pica in mana si mirosul cojilor de portocala azvarlite mai devreme langa calorifer. Imi amintesc de cantecul acela al Simonei Nae: „Mirosul tau ce seamana/a coji de portocale/ plimbarile prin parc/ sub cerul argintiu”. Tocmai mi-am sucit gatul spre a-mi lipi privirea de tavan, unde parca revad cea mai frumoasa zi din 2007.Nici pomeneala de portocale sau plimbari prin parc,era prea frig...prudenta si caldura...dar, acele momente se tin scai de anul ce-a trecut si s-au ascuns in cufarul amintirilor atatea emotii, atata fericire, au adormit in trecut. Iar eu ce fac? Ma plang in fiecare zi ca timpul ma fura.Mi-a luat atatea lucruri si mi-e ciuda! De ce nu cere recompensa? Ce se intampla cu justitia „temporala” care nu-mi reda ce timpul mi-a sechestrat.Inchid ochii si revad atatea chipuri pe care stiu ca n-o sa le mai intalnesc prea curand si pana la sfarsitul anului e atata amar de timp...e mult pana vineri...si luni deaja si-a incheiat socotelile cu ziua de maine.
O rutina continua, avea dreptate Vlad cand zicea ca „tot ce e previzibil, e monoton” dar pe-atunci traiam cu alte vise,care nu se mai mentin.Cineva ar trebui sa-mi mai ridice moralul din cand in cand, dar chiar si el e departe acum.
Imi furisez din nou ochii catre priza care gazduieste zilnic incarcatorul de la un samsung ultra-full.Mai nou am pus parola la imagini, cica sa secretizez anumite poze...ma ascund de nimeni,pur si simplu acel NIMENI care m-ar deposeda de intimitate. Aberez...ca de obicei.. Si totusi mai am nevoie de trei randuri sa umplu foaia, nu o pot lasa neterminata.E o solidaritate a lucrurilor „goale”. Privesc in urma si vad o foie goala pe care am scris-o din suflet.

and i'll no longer live for yesterday...

No more tears for me to cry,

No regrets and no goodbye,

There is no turning back,

I cannot stop,

Nothig can keep me to stay,

I walk away....

"Repetitia e mama invatarii." e una dintre propozitiile pe care eu le consider teorii, si ca orice teorie demonstrata e o prostie: De un an si jumatate imi tot repet ca ratiunea e cea care trebuie sa ma guverneze si nu loser-ul sentiment al zilelor noastre. Cand am intentat primul proces inimii pentru instabilitate si insistenta in imprietenirea cu dezamagirea, tristetea si plansul am fost sigura ca o voi combate cu usurinta, insa am fost un avocat al apararii foarte slab pregatit si nu am reusit decat sa-mi condamn inima la o noua perioada de "infaptuire a nedreptatii sentimentale": Aplicata, fictiunea de mai sus e mai dureroasa decat pare, insa unica forma de indepartare a acestei dureri este lupta interioara si decisiva dintre ratiune si sentiment.

Ca orice alta persoana care sufera si eu vrea sa iasa invingatoare RATIUNEA. Imi voi atribui o forta persuasiva puternica pentru a deveni un om cat mai cerebral...Daca stam sa ne gandim, totul porneste de sus, din extrmitatea superioara a corpului omenesc, deci, daca acest TOT este manevrat de scoarta cerebrala, de ce nu am include si INIMA , care implica minunatul sentiment, in acest grup???

Evident, nu toti din cei care vor citi vor fi si de acord cu mine, insa propabilitatea ca cititorii mei sa ma aprobe consta in cat de mult au fost raniti, fiind nevoiti sa-si reprime sentimente, lacrimi, tipete, doar pentru a nu face rau celui iubit:

Haideti sa ne gandim putin si la noi:

confuza...

Nu e prima data cand ma simt asa, insa e prima oara cand simt ca dainuie...
Nu pot afirma ca dintotdeauna am fost stalpul de sustinere al amicilor si prietenilor mei...as fi extrem de nedrepta cu unii care nu au apelat nici macar atunci cand au avut nevoie...dar, senzatia aceea de "servetel de unica folosinta" nu-mi da pace de cateva zile...am meditat asupra ultimului an si am realizat ca nu e doar senzatie ci e realitatea...usa mea a fost deschisa tuturor, dar cand am avut nevoie ei au plecat de-acasa...poate daca nu m-as fi implicat sufleteste acum nu as scrie pe blog toate lucrurile acestea care ma apasa...mintal am renuntat de mult la sentimente fata de oricine, dar inima nu-mi permite sa ma desprind: falsi sau adevarati , toti sunt langa mine atunci cand nimic nu-mi complica existenta...pustiu se face numai cand supararea ma napadeste...nu vreau sa am impresia ca cersesc ajutor...ca plang necontenit pe umere straine sufletului meu, dar in acest desert de prieteni, am gasit mereu cateva oaze...
E vorba de cei care m-au acceptat pentru ce sunt si nu pentru ce am , pentru cum sunt si nu pentru cum as putea fi , pentru ceea ce cladesc si nu pentru ceea ce distrug...sunt cei care au aparut exact la inceputul anului din urma...Delia e cea pe care am descoperit-o cu ajutorul "obsesiei mele pentru cineva"...ea m-a sprijinit in ultimul meu an meditativ, m-a indrumat(desi nu mereu am respectat indicatiile ei si rau am facut)...Roland, e cel care mereu a stiut sa asculte fara sa conteste parerile mele, durerile mele, gandurile mele ascunse...David, off, nu cred ca eu singura m-as fi putut suporta in ultima luna cum a facut omul asta...Denisa, e veche in afacere;)) de doi ani si ceva ma accepta cu toate bunele si relele mele...Andra, colega mea de banca, are mereu un cuvant cald cand sufletul mi-e rece si Serj pe care l-am cunoscut intamplator si care mi-a demonstrat cata nevoie au "geniile" de un prieten pe care l-au vazut numai odata...lista mea se opreste aici...sunt putini dar, de mare valoare...
am invatat cu ajutorul lor sa tin capul sus atunci cand ma dobooara tristetea, sa rad cand sufletul plange...sa intru pe geam cand usa e blocata...m-as bucura sa stiu ca lor, acestor oameni care nu m-au lasat nici cand bucuria imi domina viata si nici cand deznadejdea ma tinea de mana, am putut vreodata sa le fiu de folos, am reusit sa le intind o mana salvatoare...
Suntem 7 in total:) numarul meu norocos...
am neaparata nevoie de o introspectie...pentru a-i lasa pe ei sa ma cunoasca dupa un "extrem change" aplicat persoanei mele, trebuie sa dau eu mana cu mine si atunci voi putea sa declar in sfarsit ca sunt impacata cu mine...

un pas pe loc...

Il iubesc pe Cioran...mereu imi da dreptate, chiar daca, in ochii tuturor suntem niste intrusi cu opinii cumplit de eronate....

"Mă atrag lucrurile care n-au şansa să se-mplinească ori să dainuie."
E unul dintre citatele pe care le-am gasit fortuit pe un site inscris in google la categoria CIORAN...si pana acum e singurul care ma reprezinta excesiv.Il gasesc intr-o stransa corelatie cu citatul meu :"refac textul zilelor frumoase si regasesc o inaccesibilitate dureroasa, o interdictie care ma sfasie treptat,si totusi o amagire dulce, vitala".Ma patroneaza asiratia spre interzis si nu o pot impiedica sub nicio forma sa ma conduca.Iubesc tot ce nu mi-ar putea apartine, dar nu ma pot abtine, in ciuda contradictiilor dintre inima si ratiune.In niciun caz nu pot concilia conflictul, caci nu am altceva de facut decat sa declar victorie inimii. Si e dificil sa ridici steagul alb, cand stii ca lupti pentru o cauza pierduta.Sunt un soldat al acestei armate, insa, care se retrage subit si fara explicatii din tabara invinsilor...Regret ca TREBUIE sa dezertez, insa am observat ca daca as continua sa activez aici mi-a pierde principii morale de mare valoare, care investite dincolo ma fac o invingatoare.
"Spiritul este materie ridicată la rangul de suferinţă."
Este autorul moral al crimelor sufletesti...suferinta este pedeapsa capitala a sufletului nostru...perpetuarea actiunilor anterioare, atractia infinitului absolut interzis, aprofundarea absurdului si nasterea viselor.
Visele sunt o enormitate creata, dar mai ales acceptata in planurile de viitor.Tudor Musatescu spunea ca "Viitor unui om, ca si al unei lumi, se construieste, nu se viseaza".chair aici voiam sa ajung.Ma intreb, de ce am ajuns sa uitam ca traim in prezent, datorita viselor, datorita nevoielor la care suntem supusi si care ne obliga sa facem totul pentru ziua de maine, pentru anul viitor...pentru orice perioada de pe axa temporala viitoare?!
In ultima luna mi-am cumparat o radiera noua, caci planurile de viitor si visele le notez cu creionul si am sters de-acolo orice idee visata, orice gand propulsat de inima.Ma voi lasa guvernata de ratiune, desi asa imi ucid incetul cu incetul sentimentele, daca mai continuu cu "aspiratia spre interzis"...Nu vreau sa mai intru incaltata in viata mea si nici sa o maculez cu incaltamintea altcuiva...imi voi amplifica respectul fata de mine si-mi voi trai prezentul...

Ce faci atunci cand toate visele iti sunt distruse? O iei de la capat cu un VIS nou...

si daca n-am fi...

Suntem toţi praf în ochii iubirii covârşitoare numite demenţă.
Suntem laitmotivul sarcastic al zilei de azi şi de mâine.
Suntem piese de puzzle pe care destinul nu le numără vreodată.
Suntem microbii existenţei la scară miniaturală.
Suntem născuţi din aceeaşi ţărână, praf aruncat în ochii existenţei.
Suntem suflete pierdute ca florile-n oceane de furtuni.
Unele haine sunt mai trainice decât omul.
Suntem dispersia luminii în picăturile de sânge, radiaţii ale aceluiaşispectru divin.
Suntem studiul continuu al disecţiei pe propriul creier, sub protecţia unei iubiri iluzorii.
Palmele astea bătătorite sunt drumuri de piatră filozofală între viaţă şi moarte.
Trupul este un strigăt la fereastra liniştitei absenţe, o bătaie de inimă la poarta infinităţii, o siluetă diformă la marginea apelor tulburi.
Strigătul meu va avea ecou într-o altă lume, de care mă desparte doar o viaţă închinată pământului.
Dacă n-ar exista javre n-am şti că trec şi oamenii pe stradă.

momente retrospectve...

Doar o clipa mai priveste-n urma ta....cum plange sarmana inima mea...

ne prabusim fara macar sa putem prinde un fir de ajutor, strigam cu disperare in gand, caci glasul sugrumat de teroare ne paraseste...privim spre gaura neagra a deziluziei cu o teama ridicola de intuneric...abisul deznadejdii ne inghite treptat, simtit placerea oricarei clipe de durere ...

Auzim sunetul mut al sufletului care plange...

Off, ce bine ar fi daca toate s-ar pierde in timp:( Dar timpul e suprasaturat... a inghitit cu nesat atatea dureri, incat concentratia lui e maxima...e randul nostru sa le dizolvam.Dar cum? ce putere avem noi sa eliminam esenta sentimentala? Toate sunt povesti...si povestile-s frumoase, bucura auzul cu deznodamantul lor fericit...Una din povesti incepea asa:"M-am indragostit incurabil intr-o seara cand singuratatea ma apasa.Am intins mana, nestiind ca atunci mi-am daruit inima...si cat de greu am recuperat-o pentru a o pierde din nou...mi-am incalcat principii, mi-am maltratat orgoliul, mi-am incatusat demnitatea, numai pentru a-mi bucura sufletul... e singurul care, desi ranit nu a primit niciun tratament...tot timpul a fost cel care printr-un act de caritate l-a vindecat, afectandu-l pe alta latura...legata la ochi, inima nu a vrut macar sa se mai dezlege pentru a se bucura de sprijinul altcuiva, a preferat sa pice si...acum cand a prins mana fermecata, aceasta a refuzat-o, salvand-o de prapastie insa cu aceeasi bunatate pe care o pierduse..."
pe mine m-a emotionat povestea...nu are un final fericit, doar multumitor...cum ii ziceam azi lui Serj...am sufletul impacat ca am facut ce trebuia...cat traieste, omul din greseli invata...ma pun girant pentru proverbul acesta, pentru ca intr-adevar merita...

sperante...

Uneori atât iţi ramane: speranţe care se scutura treptat, care ard in mijlocul unor dezamăgiri, dar care totuşi nu se pierd din cenuşia lor. spuneam cândva ca speranţa moare ultima, in schimb e prima care se spulbera.
Ne sprijinim de fire de iarba, uitând ca pădurea ne oferă arbori la tot pasul. De ce? De frica…teama căderii din crengile copacului e mai dureroasa decât impactul însuşi… suntem singuri in mijlocul prea multor ramuri auxiliare…
Si totuşi….atât ne-a mai rămas, cenuşa speranţei închisa intr-un cufăr alături de amintiri, iluzii, vise…
Vise?...Doamne cu cate apologii suntem datori nopţii pentru gratitudinea de a ne oferi obscuritatea scăldata de atâta împlinire...visul…e unul din lucrurile gratuite de care putem profita din plin, chiar cu nesemnificativa condiţie de a abstractiza realitatea….
Daca visele ar presupune preturi, cu siguranţa de mult timp am avea cicloane in buzunare… insa acesta nu face altceva decât a ne bucura, a ne uşura sufletul de greutăţile vieţii, a ne ridica de pe umeri halterele deznădejdii…
Vorbind de vise am uitat de atâtea alte lucruri de care benficiem din plin , fiind scutiţi de finanţarea proprie.
De ce?...aceasta întrebare care domina fiecare clipa a vieţii, care de cele mai multe ori nu deţine nici măcar cea mai mica porţiune a unui eventual răspuns..
Sunt atât de ciudate momentele in care exista si satisfaceri ale curiozităţii necesare, incat ne-am deprins cu absenta unor explicaţii mai mult decât existenţiale.
De ce timpul trece atât de repede când clipele sunt atât de frumoase? Pentru ca poate nu meritam sa profitam din plin de frumseţile vieţii…pentru ca ne gândim numai la noi, la adoptând in majoritate stilul “de turma”, care nu face altceva decât sa copieze ideile, moravurile, opiniile celorlalţi in propria noastră sfera. Oare chiar nu putem întinde măcar un deget celor care se afla pe muchia prăpastiei?..pai nu, de teama ca ne vor cuprinde întreaga mana, trăgându-ne apoi după ei in abis.
De ce momentele cele mai dificile trec atât de greu?
E o întrebare antonima celei anterioare, care necesita un răspuns pe măsura precedentului. Nu e o forma de tiranie a timpului, ci mai degrabă o modalitate de a ne pedepsi defectele însuşite cu buna credinţa, sau mai bine zis cu rea credinţa. Superioritatea, infatuarea, maliţiozitatea , sunt forme de manifestare dobândite pe parcursul existentei mai ales cu ajutorul tehnicii indigoului. Adică? Daca X se comporta mişeleşte cu Y doar din cauza faptului ca-i e superior, sau e mai mare ca el, sau are un suport financiar enorm in comparaţie cu el, de ce eu, nu m-am comporta similar cu o alta persoana care îmi este inferioara din perspectivele enumerate mai sus? Dar de ce nu m-as comporta cu totul si cu totul deosebit?...pentru ca vreau sa fiu copia fidela a negativismului, sa-mi dovedesc trăsăturile pozitive prin manifeste inexorabile.
Dar excepţii ar putea exista la tot pasul …totul depinde de voinţa., voinţa care si-a luat de mult concediu din vieţile noastre.
Stau si mă gândesc,…cu cate calitati suntem înzestraţi, si totuşi de cate ştim sa profitam la maxim? De minimul si acela neexploatat îndeajuns.
Acestea sunt doar doua exemple de nelămuriri existenţiale propuse de întrebarea tulburătoare de ce? .
O astfel de întrebare întâmpina adeseori un răspuns simplu:”de aia”..si tocmai simplitatea impune complexul de variante al acestui cuvânt triliterat:”aia”.
Framantarile nu vor înceta niciodată, si daca teluricul ne poate da ocazia de a găsi răspunsul, iată ca divinitatea nu da şanse de descoperire a vreunui probabil răspuns.
Ne întrebam de ce nu putem avea acces si la divin? Aici este evidenta singura opţiune care trebuie bifata: o introspecţie e mult prea de ajuns pentru a ne da seama ca niciodată nu vom putea realiza atât de bine firul conexiunii cu Dumnezeu, iar atunci când legătura va fi pe aproape închegata sa ştim sa o menţinem.
“iubeşte pe aproapele tău a pe tine însuti”