Te iubesc

Te iubesc și nu știu
nici de când,
nici de ce.

Ca o piatră împinsă
de un vârf de pantof,
Pe scări plânse de cer
și stropite cu vânt
Mă smucesc  din hora
de pe caldarâm
Și pribeagă m-ascund
în dosul ultimei trepte...

De acolo te văd, zeu păgân, coborând,
Cu pasu-ți de zmeu și soare coroană,
Și îmi pare că cerul întreg e al tău
Și pe umeri îți stă pelerină de goană.

Talpa ta mă strivește, mă posedă sub pas,
Dar nu-i simt greutatea, sunt o piatră hoinară,
Ce-a căzut din înaltul timpului ca un ceas
Și-și petrece cu tine o secundă fugară.

Printre cutele tălpii mă strecor fugitiv,
Polimerul mă-nșfacă și mă strânge cu ciudă,
Nu mă vezi dar mă simți. Și tardiv
Tu mă scoți și m-arunci. Încă-s crudă.

Dragoste oarbă

Și dacă dragostea e oarbă,

Mă-ntreb: ochii cine i-a scos?
De poate-acum viclean să soarbă

Iubiri la cupă ca prinos?

Din tolba cea de vise plină,

Îți dăruiește vise goale,

Amoru-ți cântă în surdină

Tu le accepți, le faci pumnale.

Și-alergi până fără de vlagă

Te prăbușești cu ele-n spate;
Lei în timpane-ncep să ragă,

Ochii deschizi pe jumătate.

Aduni atâtea mefiențe,

Că peremptoriu ți se pare

Iubiri fără deficiențe

Să simți, chiar dacă-s trecătoare.

Mi-e frică

Mi-e frică de-ntunericul din mine,

De umbra ce pretutindeni o port,

De gândul năpastă ce-mi curge în vine,

De râsul născut din efort.

Mi-e frică de somnul vândut pentru vise,

De reverii frânte-n realități,

De vorbe de duh și fapte promise,

De a construi din nimic cetăți.

Mi-e frică de timpul de neoprit,

De chipul de gheață al vieții,

De culmile-nalte din asfințit,

De crunta putere-a tristeții.

Mi-e frică adesea să râd sau să plâng,

De mine, de tine mi-e teamă.

De-a nu ști ce să păstrez, ce s-alung, 

De tot ce pe nume mă cheamă.

Sigur pot

Am istovit priviri și gânduri, poate vise,

Am alergat prin intrigi și jocuri de culise,

M-am smuls dintr-un ghiveci dintr-o cămar-obscură

Și rădăcini am prins în grai făr' de cenzură;
Lăsatu-m-am de traiul meschin de claustrare,

Din trupu-mi gârbovit făcut-am Carul Mare.

Atunci m-am întâlnit pentru întâia oară,

Un neofit de veghe în lanul de secară.

Am plâns ca un proscris al unei vieți haine,

Ca un tablou votiv, un ctitor de rușine,

Am pus pe mine hamul virtuților firești,

Din ele strămuta-m-or calendele grecești.

Am pus picioru-n prag și m-am lovit de toc,

Din mâini am dat în apă scăldată-n busuioc.

Mi-am spus din genunchi ruga, puțină și febrilă,

Și nu am mai privit din loja mea umilă.

Mi-am scuturat curajul, am pus mâna pe furcă:

„Aceasta îți e calea, știi ce să faci! Deci, urcă!”.

ad, 2 martie