Uneori atât iţi ramane: speranţe care se scutura treptat, care ard in mijlocul unor dezamăgiri, dar care totuşi nu se pierd din cenuşia lor. spuneam cândva ca speranţa moare ultima, in schimb e prima care se spulbera.
Ne sprijinim de fire de iarba, uitând ca pădurea ne oferă arbori la tot pasul. De ce? De frica…teama căderii din crengile copacului e mai dureroasa decât impactul însuşi… suntem singuri in mijlocul prea multor ramuri auxiliare…
Si totuşi….atât ne-a mai rămas, cenuşa speranţei închisa intr-un cufăr alături de amintiri, iluzii, vise…
Vise?...Doamne cu cate apologii suntem datori nopţii pentru gratitudinea de a ne oferi obscuritatea scăldata de atâta împlinire...visul…e unul din lucrurile gratuite de care putem profita din plin, chiar cu nesemnificativa condiţie de a abstractiza realitatea….
Daca visele ar presupune preturi, cu siguranţa de mult timp am avea cicloane in buzunare… insa acesta nu face altceva decât a ne bucura, a ne uşura sufletul de greutăţile vieţii, a ne ridica de pe umeri halterele deznădejdii…
Vorbind de vise am uitat de atâtea alte lucruri de care benficiem din plin , fiind scutiţi de finanţarea proprie.
De ce?...aceasta întrebare care domina fiecare clipa a vieţii, care de cele mai multe ori nu deţine nici măcar cea mai mica porţiune a unui eventual răspuns..
Sunt atât de ciudate momentele in care exista si satisfaceri ale curiozităţii necesare, incat ne-am deprins cu absenta unor explicaţii mai mult decât existenţiale.
De ce timpul trece atât de repede când clipele sunt atât de frumoase? Pentru ca poate nu meritam sa profitam din plin de frumseţile vieţii…pentru ca ne gândim numai la noi, la adoptând in majoritate stilul “de turma”, care nu face altceva decât sa copieze ideile, moravurile, opiniile celorlalţi in propria noastră sfera. Oare chiar nu putem întinde măcar un deget celor care se afla pe muchia prăpastiei?..pai nu, de teama ca ne vor cuprinde întreaga mana, trăgându-ne apoi după ei in abis.
De ce momentele cele mai dificile trec atât de greu?
E o întrebare antonima celei anterioare, care necesita un răspuns pe măsura precedentului. Nu e o forma de tiranie a timpului, ci mai degrabă o modalitate de a ne pedepsi defectele însuşite cu buna credinţa, sau mai bine zis cu rea credinţa. Superioritatea, infatuarea, maliţiozitatea , sunt forme de manifestare dobândite pe parcursul existentei mai ales cu ajutorul tehnicii indigoului. Adică? Daca X se comporta mişeleşte cu Y doar din cauza faptului ca-i e superior, sau e mai mare ca el, sau are un suport financiar enorm in comparaţie cu el, de ce eu, nu m-am comporta similar cu o alta persoana care îmi este inferioara din perspectivele enumerate mai sus? Dar de ce nu m-as comporta cu totul si cu totul deosebit?...pentru ca vreau sa fiu copia fidela a negativismului, sa-mi dovedesc trăsăturile pozitive prin manifeste inexorabile.
Dar excepţii ar putea exista la tot pasul …totul depinde de voinţa., voinţa care si-a luat de mult concediu din vieţile noastre.
Stau si mă gândesc,…cu cate calitati suntem înzestraţi, si totuşi de cate ştim sa profitam la maxim? De minimul si acela neexploatat îndeajuns.
Acestea sunt doar doua exemple de nelămuriri existenţiale propuse de întrebarea tulburătoare de ce? .
O astfel de întrebare întâmpina adeseori un răspuns simplu:”de aia”..si tocmai simplitatea impune complexul de variante al acestui cuvânt triliterat:”aia”.
Framantarile nu vor înceta niciodată, si daca teluricul ne poate da ocazia de a găsi răspunsul, iată ca divinitatea nu da şanse de descoperire a vreunui probabil răspuns.
Ne întrebam de ce nu putem avea acces si la divin? Aici este evidenta singura opţiune care trebuie bifata: o introspecţie e mult prea de ajuns pentru a ne da seama ca niciodată nu vom putea realiza atât de bine firul conexiunii cu Dumnezeu, iar atunci când legătura va fi pe aproape închegata sa ştim sa o menţinem.
“iubeşte pe aproapele tău a pe tine însuti”
Ne sprijinim de fire de iarba, uitând ca pădurea ne oferă arbori la tot pasul. De ce? De frica…teama căderii din crengile copacului e mai dureroasa decât impactul însuşi… suntem singuri in mijlocul prea multor ramuri auxiliare…
Si totuşi….atât ne-a mai rămas, cenuşa speranţei închisa intr-un cufăr alături de amintiri, iluzii, vise…
Vise?...Doamne cu cate apologii suntem datori nopţii pentru gratitudinea de a ne oferi obscuritatea scăldata de atâta împlinire...visul…e unul din lucrurile gratuite de care putem profita din plin, chiar cu nesemnificativa condiţie de a abstractiza realitatea….
Daca visele ar presupune preturi, cu siguranţa de mult timp am avea cicloane in buzunare… insa acesta nu face altceva decât a ne bucura, a ne uşura sufletul de greutăţile vieţii, a ne ridica de pe umeri halterele deznădejdii…
Vorbind de vise am uitat de atâtea alte lucruri de care benficiem din plin , fiind scutiţi de finanţarea proprie.
De ce?...aceasta întrebare care domina fiecare clipa a vieţii, care de cele mai multe ori nu deţine nici măcar cea mai mica porţiune a unui eventual răspuns..
Sunt atât de ciudate momentele in care exista si satisfaceri ale curiozităţii necesare, incat ne-am deprins cu absenta unor explicaţii mai mult decât existenţiale.
De ce timpul trece atât de repede când clipele sunt atât de frumoase? Pentru ca poate nu meritam sa profitam din plin de frumseţile vieţii…pentru ca ne gândim numai la noi, la adoptând in majoritate stilul “de turma”, care nu face altceva decât sa copieze ideile, moravurile, opiniile celorlalţi in propria noastră sfera. Oare chiar nu putem întinde măcar un deget celor care se afla pe muchia prăpastiei?..pai nu, de teama ca ne vor cuprinde întreaga mana, trăgându-ne apoi după ei in abis.
De ce momentele cele mai dificile trec atât de greu?
E o întrebare antonima celei anterioare, care necesita un răspuns pe măsura precedentului. Nu e o forma de tiranie a timpului, ci mai degrabă o modalitate de a ne pedepsi defectele însuşite cu buna credinţa, sau mai bine zis cu rea credinţa. Superioritatea, infatuarea, maliţiozitatea , sunt forme de manifestare dobândite pe parcursul existentei mai ales cu ajutorul tehnicii indigoului. Adică? Daca X se comporta mişeleşte cu Y doar din cauza faptului ca-i e superior, sau e mai mare ca el, sau are un suport financiar enorm in comparaţie cu el, de ce eu, nu m-am comporta similar cu o alta persoana care îmi este inferioara din perspectivele enumerate mai sus? Dar de ce nu m-as comporta cu totul si cu totul deosebit?...pentru ca vreau sa fiu copia fidela a negativismului, sa-mi dovedesc trăsăturile pozitive prin manifeste inexorabile.
Dar excepţii ar putea exista la tot pasul …totul depinde de voinţa., voinţa care si-a luat de mult concediu din vieţile noastre.
Stau si mă gândesc,…cu cate calitati suntem înzestraţi, si totuşi de cate ştim sa profitam la maxim? De minimul si acela neexploatat îndeajuns.
Acestea sunt doar doua exemple de nelămuriri existenţiale propuse de întrebarea tulburătoare de ce? .
O astfel de întrebare întâmpina adeseori un răspuns simplu:”de aia”..si tocmai simplitatea impune complexul de variante al acestui cuvânt triliterat:”aia”.
Framantarile nu vor înceta niciodată, si daca teluricul ne poate da ocazia de a găsi răspunsul, iată ca divinitatea nu da şanse de descoperire a vreunui probabil răspuns.
Ne întrebam de ce nu putem avea acces si la divin? Aici este evidenta singura opţiune care trebuie bifata: o introspecţie e mult prea de ajuns pentru a ne da seama ca niciodată nu vom putea realiza atât de bine firul conexiunii cu Dumnezeu, iar atunci când legătura va fi pe aproape închegata sa ştim sa o menţinem.
“iubeşte pe aproapele tău a pe tine însuti”
