Vezi, nu au nici viață, nu au nici nume
Și nici nu se-nchină niciunui zeu.
Le tremură-n față o-ntreagă lume,
Căci sunt dumnezeul meu și al tău.
N-au forță deloc, nici să se urnească,
Dar umblă Pământul pe urmele lor,
În ei stă puterea omul să-l sărăcească,
Să-l facă stăpân e la fel de ușor.
N-au creier să ceară, ori să gândească,
Dar totul se mișcă la porunca lor,
Se plimbă prin case să proorocească
Un cult vechi, păgân și amăgitor.
N-au glas să spună sfaturi, dorințe,
Dar îi ascultăm, căci „banii vorbesc”,
Și-i facem motiv de stăruințe,
De ei depinde tot ce-i lumesc.
N-au brațe să pună vreo temelie,
Dar ei construiesc vieți și fericiri,
De-s tablă, ori plastic, bucăți de hârtie,
Cu surle declară noi înrobiri.
N-au inimă, capabili nu-s de iubire,
Dar îi adorăm, îi vrem, îi slăvim,
De-ai zice că-n drumul spre nemurire
Sunt mijlocitori. Și-atunci îi iubim.
miercuri, 13 decembrie 2017
duminică, 10 decembrie 2017
Tuturor ne e greu
Te plângi întruna de dureri,
În astă lume rece, crudă,
Trăiești învins de neplăceri,
Privești în gol oglinda hâdă.
Suspini că aia îți lipsește,
Că cealaltă ar fi degeaba,
Că n-ai bani să trăiești regește,
Că nu te mulțumește treaba.
Te uiți cu jind în stânga, dreapta
Și parcă alții-s fericiți,
Te-ntrebi cum s-o-mpărți soarta
La norocoși și obidiți.
Ai vrea să ai noroc, să fie
Doar lapte, miere-n bolul tău,
Uitând încet de agonie
Să nu mai știi ce-i ăla greu.
Dar sacul singur nu se umple,
E lesne de-nțeles că Domnul
Ne pune minte între tâmple.
De-o folosește, știe omul.
De rodul muncii tale-i banul
Și contul gras te împlinește,
Să nu te plângi că trece anul
Și sufletul îți flămânzește.
Cînd zâmbetu-și găsește casă
Pe chipul tău muncit de ani,
Nu ești sistem sub o carcasă,
Ești om și dincolo de bani.
E greu, confuz în lumea asta,
Nu știi de ziua care vine
E calmă, dulce, ori năpasta
Se-avântă-n goană către tine.
Privești în viitor cu teamă,
Căci de ți-e buzunarul gol,
Nu știe nimeni cum te cheamă,
Ești o ființă de subsol.
E loc de toate, rău și bine,
Nimic nu iartă omul care
Muncește-ntruna și se ține,
Fără să cadă din picioare.
În astă lume rece, crudă,
Trăiești învins de neplăceri,
Privești în gol oglinda hâdă.
Suspini că aia îți lipsește,
Că cealaltă ar fi degeaba,
Că n-ai bani să trăiești regește,
Că nu te mulțumește treaba.
Te uiți cu jind în stânga, dreapta
Și parcă alții-s fericiți,
Te-ntrebi cum s-o-mpărți soarta
La norocoși și obidiți.
Ai vrea să ai noroc, să fie
Doar lapte, miere-n bolul tău,
Uitând încet de agonie
Să nu mai știi ce-i ăla greu.
Dar sacul singur nu se umple,
E lesne de-nțeles că Domnul
Ne pune minte între tâmple.
De-o folosește, știe omul.
De rodul muncii tale-i banul
Și contul gras te împlinește,
Să nu te plângi că trece anul
Și sufletul îți flămânzește.
Cînd zâmbetu-și găsește casă
Pe chipul tău muncit de ani,
Nu ești sistem sub o carcasă,
Ești om și dincolo de bani.
E greu, confuz în lumea asta,
Nu știi de ziua care vine
E calmă, dulce, ori năpasta
Se-avântă-n goană către tine.
Privești în viitor cu teamă,
Căci de ți-e buzunarul gol,
Nu știe nimeni cum te cheamă,
Ești o ființă de subsol.
E loc de toate, rău și bine,
Nimic nu iartă omul care
Muncește-ntruna și se ține,
Fără să cadă din picioare.
sâmbătă, 30 septembrie 2017
Totul sau nimic
Mereu e totul sau nimic,
Suntem hapsâni, le vrem pe toate,
Nu-i bun nici răul cel mai mic,
Ni-i sarea dulce în bucate.
Se nasc furtuni doar dintr-un nor,
Țânțaru-i armăsar de-o viață,
De omu-ar ști că-i trecător,
Poate-ar privi mai mult în față.
Atârnă greu de conștiință
Tot timpul „ce-a trecut degeaba”,
Ne-apropiem de neființă
Și nici nu știm care ni-i graba.
Ne pierdem timp prin mărunțișuri,
Dar nu-l găsim cu ușurință,
Stând strecurați prin ascunzișuri,
Din prieteni facem o dorință.
Aș vrea să ne oprim o clipă,
Chiar dacă ceasu-ntruna bate,
Și-aș vrea să nu ne fie frică
De omul ce-l lăsăm în spate.
Să nu ne punem întrebări
La care nu putem răspunde,
Pierduți etern în căutări,
Dăm ani din viață, nu secunde.
Să inspirăm, să expirăm
Și să ne ținem strâns de mână,
Să nu ne mai abandonăm
Într-un sfârșit de săptămână.
Aș vrea să cerem ajutor,
S-avem curajul neputinței.
Iar de iubim, ori de ni-i dor,
Să nu-ngrădim pofta ființei.
Suntem hapsâni, le vrem pe toate,
Nu-i bun nici răul cel mai mic,
Ni-i sarea dulce în bucate.
Se nasc furtuni doar dintr-un nor,
Țânțaru-i armăsar de-o viață,
De omu-ar ști că-i trecător,
Poate-ar privi mai mult în față.
Atârnă greu de conștiință
Tot timpul „ce-a trecut degeaba”,
Ne-apropiem de neființă
Și nici nu știm care ni-i graba.
Ne pierdem timp prin mărunțișuri,
Dar nu-l găsim cu ușurință,
Stând strecurați prin ascunzișuri,
Din prieteni facem o dorință.
Aș vrea să ne oprim o clipă,
Chiar dacă ceasu-ntruna bate,
Și-aș vrea să nu ne fie frică
De omul ce-l lăsăm în spate.
Să nu ne punem întrebări
La care nu putem răspunde,
Pierduți etern în căutări,
Dăm ani din viață, nu secunde.
Să inspirăm, să expirăm
Și să ne ținem strâns de mână,
Să nu ne mai abandonăm
Într-un sfârșit de săptămână.
Aș vrea să cerem ajutor,
S-avem curajul neputinței.
Iar de iubim, ori de ni-i dor,
Să nu-ngrădim pofta ființei.
luni, 11 septembrie 2017
Eul tău.
Nu mai avem nimic de împărțit,
pentru că deja ne-am oferit tot.
Și agonie, și extaz, si frică, și curaj.
Ne-am dat mâinile și ne-am împrumutat bătăile inimii.
Te-am văzut gol și ai privit prin mine cu ochii minții.
M-ai văzut goală și am atins plămada sufletului tău.
Ești divinitata propriei ființe, mă-nchin harului tău,
Ești cerul plăpând al stelelor care au putere s-apară,
Ești infinitul dincolo de care am învățat să număr.
Ești muntele înalt pe care ai urcat.
Apusul și răsăritul sunt ale tale și ale mele deopotrivă.
Același soare le naște, același soare ne mângâie.
Sunt apa mării care curge prin cugetul sărat al vieții,
Sunt suflul dincolo de care se naște vântul conștiinței mele,
Sunt aripa smulsă și-nfiptă în cerneala sângelui tău,
Sunt adâncul în care mi-am plantat rădăcinile.
Trecutul și viitorul sunt ale mele și ale tale deopotrivă.
Același prezent le privește cu nostalgie și patimă.
Am devenit tu când tu ai devenit eu.Un eu nou. Eul tău.
pentru că deja ne-am oferit tot.
Și agonie, și extaz, si frică, și curaj.
Ne-am dat mâinile și ne-am împrumutat bătăile inimii.
Te-am văzut gol și ai privit prin mine cu ochii minții.
M-ai văzut goală și am atins plămada sufletului tău.
Ești divinitata propriei ființe, mă-nchin harului tău,
Ești cerul plăpând al stelelor care au putere s-apară,
Ești infinitul dincolo de care am învățat să număr.
Ești muntele înalt pe care ai urcat.
Apusul și răsăritul sunt ale tale și ale mele deopotrivă.
Același soare le naște, același soare ne mângâie.
Sunt apa mării care curge prin cugetul sărat al vieții,
Sunt suflul dincolo de care se naște vântul conștiinței mele,
Sunt aripa smulsă și-nfiptă în cerneala sângelui tău,
Sunt adâncul în care mi-am plantat rădăcinile.
Trecutul și viitorul sunt ale mele și ale tale deopotrivă.
Același prezent le privește cu nostalgie și patimă.
Am devenit tu când tu ai devenit eu.Un eu nou. Eul tău.
luni, 31 iulie 2017
beat de fericire. ab,33.
Uite, beau de fericire,
Glasul tău m-a mângâiat,
Torn din sticlă în neștire,
Ca s-ajung direct în pat.
N-am a face cu beția,
Mă cuprinde și mă lasă,
Cu cheia legând frăția,
Nu prea pot intra în casă.
Dar mi-e patul bucuria,
Vocea ta o pernă moale,
Isprăvind cu vorbăria,
Uite, pot, dorm în picioare.
Beau ca anii tăi mai buni
Să devină excelenți,
Făurari de chei străbuni,
Au nevoie de clienți.
Glasul tău m-a mângâiat,
Torn din sticlă în neștire,
Ca s-ajung direct în pat.
N-am a face cu beția,
Mă cuprinde și mă lasă,
Cu cheia legând frăția,
Nu prea pot intra în casă.
Dar mi-e patul bucuria,
Vocea ta o pernă moale,
Isprăvind cu vorbăria,
Uite, pot, dorm în picioare.
Beau ca anii tăi mai buni
Să devină excelenți,
Făurari de chei străbuni,
Au nevoie de clienți.
sâmbătă, 22 iulie 2017
tinerețe fără tinerețe
Ca hăituiți
prin munți cu văi adânci, drumuri surpate,
De cete
aprige de lupi, flămânde, alergând turbate,
Ne-ngrămădim
cu pas grăbit pe bulevarde și trotuare,
Nici n-așteptăm
permisiune, pe zebre, de la semafoare,
Ne claxonăm
în intersecții, de parcă e ultimul verde,
N-avem curaj
să ne dăm timp, răbdarea dintre noi se pierde.
Privim în
jos, dar nu cu frică, mustrare, ori obediență,
Ci pentru
că-n zilele noastre privitu-n față-i o carență.
Ne îmbulzim
în troleibuze, autobuze și metrouri,
Fugind
întruna către weekend, trudind mereu pentru zerouri.
Purtăm desagi ca niște-asini ce urcă greu poteca-ngustă,
Luând acasă, din birou, o muncă grea ce ne dezgustă,
Stăm pe un scaun, privind țintă pân' seara, de cu dimineața
La un ecran, mișcând din mâini. Ăsta ni-i sportul, ne e viața.
La interviu ne-ntreabă des un' ne vedem peste mulți ani,
Mințim că totu-i din plăcere, că nici nu ne gândim la bani...
Ni-s coatele așa tocite pe bănci, crezând că ne-o fi bine
La noi, aici, dar tot visăm să emigrăm în țări străine.
Ne înglodăm în datorii, ne vindem ani întregi pe rate,
Făcând ades din noapte zi, trăgând de noi pân' peste poate.
Ne întâlnim din întâmplare și ne vedem online, în poze,
Hrănim înstrăinări, distanțe, ne dăruim fugar, în doze.
Nicicând nu-i timp, nici de iubire, iertare ori melancolie,
Să fii robot e-un lucru bun, să plângi de dor e o prostie...
Ni-s visurile vise doar, că-n calendar nu-i loc de ele,
Prin corporații le târâm, le facem oale și ulcele.
Ceva lipsește, nu știm ce, căci nu vorbim, iar îndoiala
Încape-n locuri nefireşti, plantând tentația, urzeala.
N-avem încredere în alții, dar ce-i mai trist că nici în noi,
Ne îmbrăcăm în haine scumpe, dar ne simțim atât de goi.
Epilog
Conducem viața cu viteză, că nu sunt legi să ne oprească.
Mergând pe-autostrăzi gigant, scăpăm poteca cea fireasca,
Realizând, pensionari, greșeala noastră. Omenească.
joi, 6 iulie 2017
Cum trebuie să cazi
Un suflet acrobat, pe sârmele de
scrum
Căzut dintr-o țigară ce zace
stins-acum,
S-aruncă-n salturi, zboară,
vibrează, dănțuiește,
De jos nu poți distinge de plânge,
ori zâmbește.
Sub el se surpă scrumul, încet, cu
orice pas,
Așa cum din țigară chiștocul a rămas,
Primejdia-l grăbește, aplauzele-l
ard,
Eșecul îl pândește viclean de după gard.
De va cădea-n picioare, ca o pisică
blândă,
Aplauze primi-va chiar în acea
secundă,
De va cădea făcând din piele-un sac
de oase,
Aplauze primi-va și-ovații serioase.
Epilog:
Nu importă de te-nalți mai sus de-ai
culmii brazi,
Contează din vazduh să-nveți cum tre' să cazi.
sâmbătă, 3 iunie 2017
Eva
Din înaltul senin coboar-al tău chip,
Să răpească priviri, să răpună tristeți,
Gânguritu-ți și râsu-ți devin arhetip,
Schimbând anotimpuri, roluri și vieți.
Ești o rază de soare care frânge furtuni,
Îndulcind suflete cu sfântă lumină,
Ca un brav demiurg din simțiri ne aduni,
Nu-i tablou mai de preț ca mina-ți senină.
Bulgăraș de iubire, nici nu știi că sunt doi
Care-ar lua la pas lumea, de-ar fi, pentru tine,
Ar zbura pân' la soare, s-ar întoarce-napoi,
Pentru-a ști că în brațe soarta bună te ține.
Ești izvor de curaj, strălucire, putere,
Susur de heruvim, ești culoarea și seva,
Care smulge din viață orice durere,
Cu lumină de înger. Tu, Eva.
Să răpească priviri, să răpună tristeți,
Gânguritu-ți și râsu-ți devin arhetip,
Schimbând anotimpuri, roluri și vieți.
Ești o rază de soare care frânge furtuni,
Îndulcind suflete cu sfântă lumină,
Ca un brav demiurg din simțiri ne aduni,
Nu-i tablou mai de preț ca mina-ți senină.
Bulgăraș de iubire, nici nu știi că sunt doi
Care-ar lua la pas lumea, de-ar fi, pentru tine,
Ar zbura pân' la soare, s-ar întoarce-napoi,
Pentru-a ști că în brațe soarta bună te ține.
Ești izvor de curaj, strălucire, putere,
Susur de heruvim, ești culoarea și seva,
Care smulge din viață orice durere,
Cu lumină de înger. Tu, Eva.
sâmbătă, 13 mai 2017
Meleaguri străine
Când ai plecat, eu nu credeam
Că timpul va avea curaj
Să zboare-așa din an în an,
E un teribil personaj.
Mereu grăbit.
Un hău se naște-n pieptul meu
Și se ntinde pân la tine,
E vreau să-l umplu tot mereu,
Dar el se adâncește-n mine.
Tot crește.
Mi-e drag că pot să te aud,
Te văd aievea, parcă anii
Prin ochii mei nici n-au trecut.
Dar se-nmulțesc, devin titanii
Greu de nvins.
Să studiezi, ori să muncești,
Tu ai plecat din astă țară,
Călcăm pe vise românești,
Căci noi n-avem ce e afară.
Și doare.
Mi-e dor de tine, tată, fiu,
Sau poate fiică, soră, mamă,
De ani ți-e scaunul pustiu
Și mii de voci pribeag te cheamă
În mine.
Că timpul va avea curaj
Să zboare-așa din an în an,
E un teribil personaj.
Mereu grăbit.
Un hău se naște-n pieptul meu
Și se ntinde pân la tine,
E vreau să-l umplu tot mereu,
Dar el se adâncește-n mine.
Tot crește.
Mi-e drag că pot să te aud,
Te văd aievea, parcă anii
Prin ochii mei nici n-au trecut.
Dar se-nmulțesc, devin titanii
Greu de nvins.
Să studiezi, ori să muncești,
Tu ai plecat din astă țară,
Călcăm pe vise românești,
Căci noi n-avem ce e afară.
Și doare.
Mi-e dor de tine, tată, fiu,
Sau poate fiică, soră, mamă,
De ani ți-e scaunul pustiu
Și mii de voci pribeag te cheamă
În mine.
joi, 23 martie 2017
Un bărbat.
Unul care să învârtă axa pământului de sub picioarele tale cu degetul mic
al masculinității sale, nu care să te-nvârtă pe degete ca pe-un elastic de bani
cu care se joacă până îl rupe.
Unul care să te smulgă din rădăcini și să te așeze într-un pământ mai bun,
mai fertil, nu unul care să te arunce în soare ca pe-o frunză verde smucită de
vânt dintr-un copac sănătos și să te lase acolo să te usuci.
Unul care să te-mbrățișeze cu o strânsoare candidă, menită să-ți ofere
căldură lăuntrică, nu unul care să te strângă cu puterea unui Anaconda,
absorbindu-ți însuflețirea, glasul, libertatea.
Unul care să-ți adâncească privirea în ochii lui limpezi, ca o oglindă a
sentimentelor ce le poartă, nu unul care să te scufunde în apele tulburi ale
tristeților sordide, nejustificate.
Unul care să-și petreacă brațul după trupul tău febril, simțind sub
degetele sale zvâcnirile inimii tale exaltate, nu unul care să-și înmânușeze sufletul,
făcându-l străin de trăirile tale.
Unul care să-ți distrugă zidul dintre rațiune și simțire până la
identificarea lor, nu unul care să-ți frângă simțirea și să te lase doar cu
rațiunea rece, searbădă.
Unul care să cunoască valoarea și puterea vorbelor sale și să-ți facă din
ele scut și arme, nu unul care să-noate în ape tulburi ca un pește mut pe care
să-ncerci să-l prinzi.
Un bărbat.
vineri, 10 martie 2017
parfumul tău
Parfumul tău discret de nopți târzii de vară
Se-ntinde leneș, blând, pe iarba amintirii,
Ca iedera ce urcă pe ziduri prima oară,
Schimbând și-nfățișarea, și inima clădirii.
Parfumul tău calm, dulce de apă curgătoare,
Se meandrează printre ale simțirii stânci,
Ca ploaia care pleacă lăsând pe cer culoare,
Un curcubeu înfipt în rădăcini adânci.
Parfumul tău curat de dimineți cu rouă,
Alunecă pe frunze, sărută-ncet pământul,
Ca ceasul care-aleargă grăbit spre ora nouă,
Dând somnului și frâul, și ziua, și cuvântul.
Parfumul tău senin ca nopțile cu stele,
E o dorinț-ascunsă în astrul căzător,
Ca visurile arse în vrăji, jocuri de iele,
Zâne izbăvitoare de crâncenul amor.
Parfumul tău e boală de mult și de vecie,
O rugă mută, oarbă, sub o icoană veche,
Albastrul unui cer răpus de veșnicie.
Se-ntinde leneș, blând, pe iarba amintirii,
Ca iedera ce urcă pe ziduri prima oară,
Schimbând și-nfățișarea, și inima clădirii.
Parfumul tău calm, dulce de apă curgătoare,
Se meandrează printre ale simțirii stânci,
Ca ploaia care pleacă lăsând pe cer culoare,
Un curcubeu înfipt în rădăcini adânci.
Parfumul tău curat de dimineți cu rouă,
Alunecă pe frunze, sărută-ncet pământul,
Ca ceasul care-aleargă grăbit spre ora nouă,
Dând somnului și frâul, și ziua, și cuvântul.
Parfumul tău senin ca nopțile cu stele,
E o dorinț-ascunsă în astrul căzător,
Ca visurile arse în vrăji, jocuri de iele,
Zâne izbăvitoare de crâncenul amor.
Parfumul tău e boală de mult și de vecie,
O rugă mută, oarbă, sub o icoană veche,
Albastrul unui cer răpus de veșnicie.
luni, 13 februarie 2017
Bărbații
Milă mi-e, și nu glumesc,
Să-i băgăm la-nghesuială,
Căci nu e deloc firesc.
Nu-ncap în aceeași oală!
Sunt și ei pe căprării,
După faimă, caracter,
Unul vinde doctorii,
Altul este bun șofer.
Unu-i scund, altul înalt,
La picior mărimi distincte,
Răsărit ca din asfalt,
Unuia-i lipsește-un dinte.
Unul are kile-n plus,
De cureaua o slăbește,
Altu-i luat de vânt pe sus
Numai cât ai zice „pește”.
Unul are plete multe,
Dar gândire estompată,
Altul trebuie s-asculte
De-o calviție șireată.
Când blamați cu lacrimi grele,
Când urcați pe piedestale,
Întreprind bune și rele
Și la baluri, și-n spitale.
Să te-ncrezi în ei e greu,
Circumspecția e scai,
Reputați vor fi mereu
„Îngeri buni căzuți din rai”.
Merge vorba că-s la fel,
Un câmp plin de bălării,
Agățați de portofel
Se tin de vrăjitorii.
Da-s la fel? Vă-ntreb pe bune,
Fete, domnișoare, doamne,
Voci născute-n astă lume,
Toți bărbații să-i condamne.
Nu-i mai adunați în turme,
Curioase cătând pata.
Cine n-are-n spate urme,
Primul să arunce piatra.
Să-i băgăm la-nghesuială,
Căci nu e deloc firesc.
Nu-ncap în aceeași oală!
Sunt și ei pe căprării,
După faimă, caracter,
Unul vinde doctorii,
Altul este bun șofer.
Unu-i scund, altul înalt,
La picior mărimi distincte,
Răsărit ca din asfalt,
Unuia-i lipsește-un dinte.
Unul are kile-n plus,
De cureaua o slăbește,
Altu-i luat de vânt pe sus
Numai cât ai zice „pește”.
Unul are plete multe,
Dar gândire estompată,
Altul trebuie s-asculte
De-o calviție șireată.
Când blamați cu lacrimi grele,
Când urcați pe piedestale,
Întreprind bune și rele
Și la baluri, și-n spitale.
Să te-ncrezi în ei e greu,
Circumspecția e scai,
Reputați vor fi mereu
„Îngeri buni căzuți din rai”.
Merge vorba că-s la fel,
Un câmp plin de bălării,
Agățați de portofel
Se tin de vrăjitorii.
Da-s la fel? Vă-ntreb pe bune,
Fete, domnișoare, doamne,
Voci născute-n astă lume,
Toți bărbații să-i condamne.
Nu-i mai adunați în turme,
Curioase cătând pata.
Cine n-are-n spate urme,
Primul să arunce piatra.
joi, 5 ianuarie 2017
Când te iubeam
Când te iubeam, eram un ceas oprit la ora ta,
Un val pierdut în orizont, ținând de mân-o stea;
Eram un vin cu gust discret, în sânge palpitând,
O gâză rătăcită-n iarbă, prin rouă tremurând.
Când te iubeam, eram o foaie c-o singură idee,
Un foc năucitor de noapte, născut dintr-o scânteie.
Eram argila sfărâmată de mâini blânde de-olar,
Un mal îmbrățisând un râu și dulce, și hoinar.
Când te iubeam, eram un stih cântat doar pe o voce,
O daltă într-un cub de piatră, creând un leu feroce,
Eram un fir de curcubeu într-un ghiveci cu ploaie,
Un foc ce se-aprindea rapid și-ardea cu vâlvătaie.
Când te iubeam, eram o pană de pasăre măiastră,
Prin bolovani lucind cochet, o nestemat-albastră.
Eram o rugă înălțată într-un amurg de basm,
O luptă crâncenă, o fugă, o ploaie, un fantasm.
Un val pierdut în orizont, ținând de mân-o stea;
Eram un vin cu gust discret, în sânge palpitând,
O gâză rătăcită-n iarbă, prin rouă tremurând.
Când te iubeam, eram o foaie c-o singură idee,
Un foc năucitor de noapte, născut dintr-o scânteie.
Eram argila sfărâmată de mâini blânde de-olar,
Un mal îmbrățisând un râu și dulce, și hoinar.
Când te iubeam, eram un stih cântat doar pe o voce,
O daltă într-un cub de piatră, creând un leu feroce,
Eram un fir de curcubeu într-un ghiveci cu ploaie,
Un foc ce se-aprindea rapid și-ardea cu vâlvătaie.
Când te iubeam, eram o pană de pasăre măiastră,
Prin bolovani lucind cochet, o nestemat-albastră.
Eram o rugă înălțată într-un amurg de basm,
O luptă crâncenă, o fugă, o ploaie, un fantasm.
marți, 3 ianuarie 2017
Ninso-ploaie-n București ( să nu uiți de unde ești)
Zici că plouă, zici că ninge, Pe trotuarele imunde, Apa văd cum se prelinge, Parcă stă să ne inunde. Mici chiștoace de țigară Adunate-n colț de vânt, Urăsc vremea de afară, Parcă le aud plângând. Cizmele sunt disperate, Jegul urcă-ncet pe ele, Cu un basm aduc plouate: „Jack și vrejul de fasole”. Trecătorii își dau coate, Și îi vezi cum laolaltă Se adună peste poate, Când apare-n cale-o baltă. Numa' la Obor în piață Toate la 5 lei s-anunță, Ba un vin pe sub mustață, Pe alocuri o sămânță... Și acum parcă-i ninsoare, Fulgii cad și cerul toarce, Da' nu pot să fac prinsoare Ploaia că nu s-o întoarce. |
10 IANUARIE
LA OBOR (like never before)
(4 ianuarie 2016)
La Obor ninge angelic,
De zăpadă nu te vezi,
Numai traficu-i famelic,
DIn mașini se fac grămezi.
Colentinei de-i ții hramul,
Jos, pe Moșilor, se pare,
Prăjituri pentru tot neamul
Pregătesc la Coana Mare.
De te-ndrepți spre Iancului
Și îți cântă în stomac,
Dă-i ce-i al chinezului,
Fă un stop la Peking Duck.
Sau stai la Obor, măi frate,
Că și mecul te îmbie
Și nu-ți spun eu cum stă treaba,
Când iei mici la farfurie.
De zăpada îți dă friguri,
De iubire, teamă, dor,
Ale Capitalei drumuri,
Te culeg de la Obor.
La Obor ninge angelic,
De zăpadă nu te vezi,
Numai traficu-i famelic,
DIn mașini se fac grămezi.
Colentinei de-i ții hramul,
Jos, pe Moșilor, se pare,
Prăjituri pentru tot neamul
Pregătesc la Coana Mare.
De te-ndrepți spre Iancului
Și îți cântă în stomac,
Dă-i ce-i al chinezului,
Fă un stop la Peking Duck.
Sau stai la Obor, măi frate,
Că și mecul te îmbie
Și nu-ți spun eu cum stă treaba,
Când iei mici la farfurie.
De zăpada îți dă friguri,
De iubire, teamă, dor,
Ale Capitalei drumuri,
Te culeg de la Obor.
duminică, 1 ianuarie 2017
Plouă pe vânt
Ascultă! Taci o clipă doar,
S-auzi cum vântul se-nconvoaie
Prin crângul negru de stejar,
Când îl apas-atâta ploaie.
Se frânge-n ramurile ude
Și șuieră din toți rărunchii,
Nori negri-aruncă lacrimi crude,
Pe pietre tari îi stau genunchii.
Prin crângul tânăr și uscat,
El și-a cântat întâia odă,
Un vânt puternic și bogat,
Printre stejari un vrednic Vodă.
În calea lui mătănii lungi
Făceau și florile, și iarba,
În lanuri el scurma în dungi,
Bătrânilor le-ncurca barba.
În soare când se desfăta,
Mergea alene, -n adieri,
Obraz de jună mângâia,
Se perinda prin primăveri.
Acum, în toamna grea se-ndoaie,
Sub cerul aspru-ntunecat,
Ce-aruncă-ntr-însu-atâta ploaie
În crâng urlând ca sfășiat.
S-auzi cum vântul se-nconvoaie
Prin crângul negru de stejar,
Când îl apas-atâta ploaie.
Se frânge-n ramurile ude
Și șuieră din toți rărunchii,
Nori negri-aruncă lacrimi crude,
Pe pietre tari îi stau genunchii.
Prin crângul tânăr și uscat,
El și-a cântat întâia odă,
Un vânt puternic și bogat,
Printre stejari un vrednic Vodă.
În calea lui mătănii lungi
Făceau și florile, și iarba,
În lanuri el scurma în dungi,
Bătrânilor le-ncurca barba.
În soare când se desfăta,
Mergea alene, -n adieri,
Obraz de jună mângâia,
Se perinda prin primăveri.
Acum, în toamna grea se-ndoaie,
Sub cerul aspru-ntunecat,
Ce-aruncă-ntr-însu-atâta ploaie
În crâng urlând ca sfășiat.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)