E gol, și liniștea sepulcrală
învață să meargă pe firul subțire
al vocilor noastre în dimineața banală
când orașu-adormit își intră-n simțire.
Pe-ntinsul peron al zorilor crude,
puhoiul de oameni se-mpinge cumplit,
scrutez cu privirea coloanele hâde
să văd de norocul l-am păcălit
și-ai venit.
Când dorul cuprinde-mi-va gândul în brațe,
la sânu-i strângându-l fărâme să-l facă,
în ochi îmi va vrea falnic să se cocoațe,
și lacrimi s-adune din vreme lui „dacă..”
E trist și mi-e frig sub cerul de vară,
imaginea lunii mă poartă în timp
sub cerul ce-asupra-mi stătea prima oară,
la capătul ăstui torid anotimp.
Și pleci.
