Dă-mi chipul tern pe riduri
și zâmbetul pe lacrimi.
Dă-mi ochii închiși de soare
pe ochii închiși de lacrimi.
Golește-mi inima de dragoste
și umple-o cu venin.
Aruncă pietre mari pe strada
unde nisipu-i fin.
Albește-mi tâmplele,
acum cărbuni stinși
și-usucă-mi si privirile
ce-noată-n amintiri.
Lasă-mă pe vas ca
ca pe căpitan.
Acum că ti-am permis
Să mături tot pământul
Cu sufletu-mi și trupu-mi,
Să mă izbești de stănci,
să mă întorc în marea
rechinilor feroce,
Acum când încă zace
în mine demnitatea,
Aș vrea să-ți zgârii chipul
din mintea-mi posedată,
Să-ți ard privirile
din orice amintire
Și surdă să pot fi,
atunci când din imagini
Imi sună-n urechi glasu-ți,
un glas al despărțirii.
Ridică și te-mbracă,
Ia-ți haina de pe scaun,
Să-ti serg parfumul dulce
Din nările-mi curate.
Să iei tot de la mine
Și sărutări furate
și-mbrățisări pierdute
și chipul tău angelic
din creier să mi-l smugi.
Să legi cu funii groase
Și viața mea cu tine
Și clipa întâlnirii
și cea a despărțirii.
Să ștergi c-o gumă bună
tabloul încropit,
Căci nu e chip de ramă
Căci cred că ne-am grăbit.
Să bați din palme o dată,
iar eu să mă trezesc.
Să fiu hipnotizată,
din vis să mă opresc.
Să-mi zvârl pe o fereastră,
privirea cea pierdută
și-astfel s-alung pe veci
himera nevăzută.
Acum că ți-am permis
să faci din sange apa,
din gând să faci nalucă,
Pe câmpuri chipul tău
din ochi să mi se ducă,
Permite-mi să-ți închin
cu sufletul pe cuie,
Un ultim vers călâi,
din inima-mi călâie.
