Suntem nascuti soldati ai unei armate create de propria noastra viata,suntem comandantii supremi ai existentei, suntem cei care inainteaza pe campul de lupta cu pusca in mana, dar si cei care cad raniti pe acelasi spatiul al groazei.
Sarind peste definitia sa exacta, lupta este asa cum noi insine o stabilim si incepe si se termina cand noi hotaram. Exista numeroase tipuri de lupta: cu scopuri bine definite, pentru cauze pierdute, fara sens, din ambitie, acestea capatand nuante constructive si distructive. Doar ca trebuie sa fim atenti impotriva cui se intorc armele pe parcusul luptei si cand este necesar sa ne ferim din fata focului, pentru ca orice rana poate fi fatala. De aceea, inainte de a intreprinde astfel de actiuni, suntem obligati sa intoarcem cubul pe toate fetele: emotional, rational, etc. Si cel mai important, bilantul victimelor trebuie stabilit de la inceput pentru a realiza cat de mult vrem sa-i ranim pe unii pentru a castiga ceva, eventual pe cineva.
Din punctul meu de vedere lupta este o necesitate absoluta pentru suflet si pentru om in general, ar trebui sa devina o adictie, caci, in alte conditii ne-am lasa tarati in luptele altora fara a face nimic pentru noi. Incerc sa-mi conduc singura "armata", pentru a nu compromite sau a incurca pe altii si de cele mai multe ori ma retrag cand stiu ca pentru moment rezultatul este nul. Rar reiau scopurile parasite ACUM, pentru ca deseori nu mai merita.
Dar nu poti sti niciodata cand arde in tine din nou planul unei lupte abandonate.
