Azi e a doua zi consecutiva cand scriu. Si nu am facut asta de multa vreme. Imi descarc "marfa" sufleteasca prin miscarea degetelor, caci prea ma apasa. Azi scriu pentru ca nu vreau sa mai povestesc nimanui nimic, pentru ca mi-am dat seama ca nu am cui. Judec prea aspru "juriul" care pana acuma fost atat de intelegator cu hotararile luate de viaţă pentru mine? Nu mi se pare. MA insel din nou. Tot ce e probabil. Pasesc ca un fugar in tara lui. Ma intreb oare daca exista termen de garantie pentru tot ce ne inconjoara. Mai ales pentru cei care par sa fie aici si totusi devin in timp imagini voalate ale unor amintiri prea frumoase. Amintiri furate din vietile altora, fara sa stie, fara sa simta, fara macar sa fie afectate. Asta ma bucura cel mai mult: nimeni nu trebuie sa acopere gropi facute de mine. M-am impiedicat de atatea ori, si m-am ridicat in acelasi timp, dar, ultima lovitura pare sa fi fost chiar " sub centura" data cu o gratie inimaginabila si poate nevoita. Timpul a folosit "tehnica bulgarelui de zapada": a lasat totul sa se adune si cand a crezut ca e destul de mare sa ma poata dobori a aruncat cu putere.As vrea sa pot scrie atunci cand sunt fericita pe deplin. Dar niciodata nu reusesc. Singurul caruia o sa-i multumesc toata viata mea pentru tot ce face pentru mine si ai mei este Dumnezeu, Cel care niciodata nu a uitat ca exist.
Tot ce-mi doresc este sa rada si interiorul o data cu exteriorul, sa cumpar un bec si pentru intunericul dinauntru. Atunci voi scrie despre fericire, despre lumina, despre pomii care infloresc. Pana atunci ma declar adepta unei incercari de ascensiune catre lucrurile la care inca sper. Vreau sa refac multe lucruri care au esuat si la reusita carora pot sa contribui.
Deocamdata ma simt singura si ii simt pe ei, aceia care mi-au consolidat exstenta prea departe. Am nevoie de o pauza. Si stiu ca nu-si vor da seama ca lipsesc. Pentru ca mereu am stiut....
