Un gând ce
adună tumultul trăirilor vieții dincolo de limitele realului. Cel care cuprinde
și inimaginabilul și imaginatul. Acest gând se perindă în formă fizică prin
viețile noastre și ne cuprinde în mrejele sale când raționalul s-a dedat deja pesimismului perdant, când ființa
s-a scufundat într-o realitate plată și rutinată a cărei valoare se reduce la
recurența acțiunilor noastre.
Când nu-ți mai dorești și nu mai speri. Când te conformezi și accepți ceea
ce o putere superioară ți-a oferit, iar toate ale tale: inimă, minte, sunt atât
de obosite din pricina alergăturii prin imaginație, încât așezate pe o sofa cu
perne moi, capătă o stare de relaxare vecină cu nepăsarea, ce-ncepe să
controleze psihicul până la renunțare. Renunți la a-ți mai dori ceea ce-ntr-un
interval de timp cuprins între entuziasm și credința eșecului ai dorit cu
ardoare.
E ca atunci când ești mic și ai 1.40m și speri că la 22 de ani, când, după
lecțiile de la biologie, știi câ oasele se opresc din a se mai lungi, vei avea
1.85m. Dar la 23-24 ani tu încă ai 1.75m. Conștientizezi că organismul ți-a
distrus speranțele. Irecuperabil. Ireversibil. Dar nu e acesta cazul, căci privindu-i
pe ai tăi realizezi că nu depașesc 1.70m. Ai vrut să atingi un vârf ce nu era
al muntelui pe care-l urcai.
Dacă nu putem controla, nu înseamnă că ne vom afla întotdeauna sub semnul
fatidic al unei existențe fade. Ci pur și simplu că nu a venit momentul, ori a
și trecut, găsindu-ne ocupați cu scufundările în deznădejde. Poate chiar
așteptăm ceea ce nu ni se cuvine sau nu ni se potrivește, dar suntem incapabili
să realizăm. Devenim refractari la orice ”nou” conștient și ne sustragem unor
acțiuni pe care ar trebui să le inițiem chiar noi, tocmai pentru a părăsi
normalul, firescul sterp care a pus stâpanire pe ființele noastre.
Nu încercăm, dar suntem defetiști. Asta-i culmea! E ca în bancul acela cu
cerșetorul care-l roagă pe Dumnezeu să-l ajute a câștiga la Loto fără să
cumpere bilet. Finalitatea unei acțiuni depinde și de planificare, dar și de
parcurs. Atâta vreme cât noi nu suntem singurele variabile ale ecuației,
soluțiile au dreptul să fie distincte. Să permitem. De la asta ne abținem. Din
teamă, de cele mai multe ori nejustificată, construită doar la nivel mental de
nereușite închipuite.
Însă, din fericire, nu tot ce e nou are nevoie de permisiunea noastră
pentru a ne cotropi. Pentru că uneori noul ne inundă tocmai când așteptările
noastre își dau duhul, revigorându-ne ființa din cap până-n picioare și răspândindu-se
până-n cel mai ascuns capilar.
Parerea mea este că vine chiar când nu ne aflăm deloc în expectativă,
redeșteptându-ne și fâcandu-ne să privim viața cu alți ochi de fiecare dată. Fie
că e produs de cunoscuți, ori de persoane ce apar totalmente fortuit în viața
ta, unele pentru o clipă, altele ca să rămână, după mine, hazardul poate primi
titlul de războinic pentru izbânda optimismului. Este acela care-ți scutură oasele leneșe și
te transportă într-o stare psihică superioară banalului curent, izbutind să-ți
așeze în fața ochilor minții o lume pe care nu poți decât să-ți dorești a ți-o
însuși. Creator de perseverență, identifică variante pe care ți le oferă în
momente devenite critice pentru existența ta.
Hazardul e ”da”-ul pe care îl primești când deja nu mai aștepți niciun
răspuns. E premiul I la o olimpiadă la care nu-ți plănuisei să participi când
ai închis ușa casei. E asemănarea cu Jasmin a lui Alladin, paralelă pe care o
face cu voce tare o fetiță ce zărește la urechile tale cercei aproape la fel cu
ai personajului, simțind nevoia să împărtășească cu tată ei constatarea, astfel
încât să audă tot vagonul, inclusiv ”doamna care citește”.
Hazardul e ceea ce numea un actor ”mici miracole urbane”. Sau rurale.
Continentale sau acvatice. Sunt, de fapt, lucruri mici care în sufletul nostru
capătă proporții imense, reușind să destindă creierul încărcat cu grijile cotidiene
și viitoare și să instaleze o stare de bine a cărei apariție o putem provoca
prin amintire, stârnind zâmbete sincere și căldură sufletească ori de câte ori
ne năpădesc gândurile. Niciodată nu încetezi a mai spera. Cine susține acest lucru este în mod cert un ipocrit. Hazardul readuce pofta latentă de a spera.
Hazardul e un musafir nepoliticos. Nicicând n-o să-ți deschidă ușa pe bază
de invitație. El are o cheie cu utilizare universală, independent de uși, de
felul lor de a se închide sau a se încuia.
