La un moment dat trebuie să ne lovească înțelepciunea. În moalele capului, dacă e posibil. Și să fie un impact atât de puternic încât să putem privi spre vechiul eu și să manifestăm un respect considerabil față de cel de acum. Același, de altfel, dar cu un fond nițel modificat, mai dezvoltat, ”trecut” prin mai multe, cum ar zice vorba înțeleaptă a celor mai mari decat noi. În niciun caz „trecut prin viață”, dar măcar „scăldat” și în apele-i tulburi și reci.
Avem dreptul să credem că totul e roz și cald și drept. Dar nu la nesfârșit. Pentru că e curată sinucidere. N-ai cum să trăiești toată viața într-o bulă pufoasă, trebuie să realizezi că încăperile în care sălășluiești au pereți și unghiuri drepte și geamuri și uși. Cum scrie înntr-un dicționar toate aceastea sunt simboluri. Dar nu numai în literatura lui Eliade sau a altor scriitori, ci mai ales în rândurile vieții noastre. Și cred că dacă reușim să realizăm că în orice moment poate apărea un cutremur care să prabușească totul în jurul nostru, să spargă geamurile, să pună la pământ clădirea și noi să avem și o alternativă, înseamnă că am crescut.
Problema e că niciodată nu poți fi pregătit pentru așa ceva.Chiar și când trăiești într-o clădire cu grad ridicat de risc, speri că pământul nu va tremura suficient astfel încât să o doboare. E natura umană, plină de speranță, dornică să continue, să-și păstreze făgașul, să nu devieze de la planuri, să nu renunțe la prieteni. Schimbările ne terorizează, ne descumpănesc. Avem impresia că nu putem porni la drum cu altă mașina, că nu putem mânca dacă ni se pune altă lingură în mână, că nu putem vorbi dacă ne ascultă alte urechi, că nu putem urca într-un lift care ne duce la alt etaj, unul pe care trebuie să-l descoperim, să-l explorăm bucată cu bucată. Ei bine, am ajuns în punctul în care mi-am dat seama că putem s-o luăm și la pas, n-avem nevoie de mașină, că ne putem folosi de mână să apucăm bucatele, că glasul nostru poate suna mai cald în alte urechi și că putem urca scările spre noul etaj căruia am fost repartizați.
Citate precum „Nu există lift spre fericire, trebuie să urci scările.”, sau „frumusețea are pete și e trecătoare”, par uneori cuvinte destinate metaforelor, melodii pentru urechi literare. Dar cred că ajungem să gustăm cu toții aceste delicatese literare, să le trăim într-o măsură care să ne permită să le folosim drept slogane.
Viața nu e deloc simplă. Iar greutățile le simțim fiecare în parte, le cărăm, ne descotorosim de ele, după cum reușim. Oricât ne-ar trage în jos, oricât ar fi de grei, și indiferent de faptul că îi cărăm singur, dacă bolovanii problemelor, ai durerilor, ai dezamăgirilor n-au reușit să ne îngenuncheze, nu mai vorbesc despre prăbușire, înseamnă că putem merge mai departe. Putem ajunge la destinație cu sacul gol, pentru că pe drum vom face opriri ce ne vor ușura de câte o piatră până ce ni-l vor goli. Iar victoria va fi cu atât mai mare când vom realiza că ușurarea nu este doar una fizică, ci și una sufletească. Pentru că tocmai diminsiunea aceasta sufletească ne face să simțim mai acerbă, mai teribilă, orice cumpănă; ne aruncă în hăul deznadejdii și ne amestecă acolo cu furie alături de decepții, lacrimi, vorbe aruncate. Iar când, în sfârșit, decide că amestecul e unul omogen, ne scoate din cazan, istoviți, ca vai de noi, și ne azvârle într-un noian de amintiri, locuri, imagini, planuri vechi.
Nu știu dacă suntem în stare să anticipăm ceva, mai degrabă dacă mirosim pericolul facem tot posibilul să ne îndepărtăm de el. Ceea ce nu funcționează mai niciodată, pentru că nu vom fi nicicând mai rapizi decât dezastrul. Putem, cel puțin, să ne mințim o perioadă. Verificat! Mai bine îl întâmpini când încă ești puternic și faci față daunelor, decât atunci când deja ești vlăguit și, într-un fel, ridici steagul alb.
Există și situații pe care nu le putem nici anticipa, nici presimți, pe care nu ni le dorim nici în ruptul capului și care, totuși, se petrec. Cel mai adesea pierderile. Acelea irecuperabile. Acelea care, într-adevăr, te sparg în bucățele atât de mici încât ai tot dreptul să te gândești că nu îți mai revii. Dar o faci. Dumnezeu e mare. În orice caz, mai mare decât ne imaginăm noi.
Unde vreau să ajung cu toată polologhia asta despre bine și rău, puternic și slab, bolnav și sănătos, vindecat, sau încă suferind? Ce legătură are cu înțelepciunea? Ei bine, cred eu, una foarte importantă care apare în momentul în care reușim o conexiune totală și ireversibilă între minte și suflet. E dificil, poate imposibil să conectăm fiecare fir al celor două, dar dacă putem în anumite moemnte cheie ale existenței să facem contactul unul care funcționează, suntem extraordinar de câștigați.
Dragilor, avem uneori pleoapele atât de bine lipite, încât ai impresia ca reclamele la SuperGlue nu sunt făcute de pomană. Stați o clipă și gândiți-vă: ce vă lipsește? Un acoperiș deasupra capului? Ciorba din farfurie? Banii din buzunar? Dragoste? Și-apoi priviți în jur. Veți găsi oameni care par că se bucură de toate, pentru care viața e un huzur, și-o să apară invidia față de existența lor lipsită de griji. Dar nu vă opriți la ei. Faceți o rotație de 180 de grade și-o să dați cu privirea de oameni oropsiți, lipsiți de hrană fizică și sufletească, fără un acoperiș deasupra capului, la propriu, fără o vorbă caldă, sau o îmbrațișare.
Suntem sănătoși! Cred că puținul pe care îl primim de la Dumnezeu pe lângă sănătate este mană cerească, o bogăție pe care ne lasă să o înmulțim. Casele, mașinile, banii, vin și pleacă. La fel și oamenii. Nu sunt toți sortiți să rămână lângă noi. Dar atâta vreme cât suntem sănătoși n-avem nici măcar un sfert de motiv să ne plângem. Și chiar dacă cele mai mari decepții ale noastre vin de la oameni, tot în ei găsim vindecarea.
N-aș vrea să fie privită neapărat ca o lecție de înțelepciune, ci măcar ca o constatare la care am ajuns după ani în care am adunat multe, bune sau rele. Eu, una, mă consider norocoasă și cred, așa cum îmi spunea duhovnicul meu, că „Dumnezeu ne dă necazuri mari ca să vadă dacă umerii noștri suportă marile bucurii pe care vrea să le așeze pe ei”. Dacă privim din acest unghi, vom fi, cu siguranță, mult mai împăcați cu noi și cu ceea ce avem.
Iar dacă lectura v-a adus în acest punct (unul de glorie pentru mine), va urez un Crăciun așa cum îl meritați, cald și frumos, un an nou în care să porniți la drum cu sănătate și poftă de viață, cu voioșie și dorință, cu înțelepciune, dragii mei!
Vă pup și mă înclin din nou, la sfârșit de an, în fața părinților mei, a bunicului, a mătușilor mele înțelepte, a prietenilor cu care am fost înzestrată, și, nu în ultimul rând, a unei doamne deosebite cu prezență discretă, a tuturor celor care au rămas lângă mine și m-au făcut să merg mai departe!
Un gând curat și-o lacrimă unchilor mei dragi de la care-am învățat ce-nseamnă râsul cu gura până la urechi, dar și responsabilitatea. O moștenire valoroasă!
