Bărbatul perfect

Bărbatul perfect i-o himeră de zahăr topită pe cerul gurii,
E ploaia curată din arșița verii adusă ofrandă naturii,
E uriașul din lumea pigmeilor orbi ce-n jilț vor să-l păstreze,
E curcubeul ce-n cerul cu noapte stropit acuarela vrea să-l planteze.

Bărbatul perfect e parfumul de stele pe aripi de flutur purtat,
E-o undă lacustră din piatră născută, răpusă de malul pătat,
E-un zbor domol cu un înger spre creste de vreme uitate,
E-o pată de apă uscată pe cămăși de in asortate.

Bărbatul perfect n-are nume, nici chip, imuabil va fi plăsmuire,
E-o veșnică treaptă pășită grăbit spre visul sorbit în neștire,
Imposibil îți e să-l atingi sau să-l strigi, voluptatea se stinge-n sorginte,
E născut din dorință și dispare cu ea, ca-ntr-un joc abil de cuvinte.


Epilog
Există în mintea ta.

Visul Pheonix

Hotare se ridică în jurul unui vis,
Să nu-l atingă gândul adesea schimbător,
Care peregrinând prin minte-a tot ucis
Dorințe de drum lung, visuri de călător.

N-a uneltit blajin, ca vântul primăverii,
Ci-a dat târcoală pan-a scăpat de-ncumetare,
Și-a slobozit din lanțul menit înfiripării
A visului pesemne ursită cugetare.

S-a strecurat meschin în miezul conștiinței
Și-a țes intrigi perfide, făcând loc îndoielii,
Acel gând necurat schimband sensul ființei,
A vrut să pună visul în flacăra urzelii.

Cum din cenușă falnic n Pheonix se ridică,
Un vis plăpând învins-a-n duel cu renunțarea,
Și-a devenit măreț, cu-avânt, fără de frică
A pus pe-un piedestal de platină visarea.

Zeu păgân

Ca o colină scăldată de soarele sur,
Trecut prin zi, arzând de dorință,
Istovit c-a mângâiat ființă cu ființă,
Se-nalță chipul tău de zeu fără cusur.

Ca roua născută în dimineți sublime,
Pe frunze și petale frânte sub jurământ,
Înmuguresc serafic cuvânt după cuvânt,
Și chipul îți coboară din aspra înălțime.

Se adună lent himere în gândul meu hain
Și imuabil curmă setea de cucerire,
Către un zeu păgân căzut în nemurire.
Curg sevele din sufletu-mi de rugăciune plin,


Epilog
Vindecând curajul
Vânezi comori.

Noaptea

Îmi fuge cerul de deasupra ochilor
Și lumea mi se pierde-ntr-un imens de aștri,
Mă țintuiește în pământ lumina
Și plumb urcă pe mine din adâncuri.
Mă prinde cu o gheară ranchiunoasă,
Smulgându-mi din privire focul stelelor,
Și-mpinge sub ele bolta dispărută,
Învelită cu nori grei de noapte bună.
Devin stană de piatra, în somn căzând,
Când ceru-ncepe-a plânge șiroaie pe pământ,
În visul meu revarsă o pletoră de aștri
Și tainic ma-nvelește cu corul său nocturn.

LA UNIVERSITATE

De te plimbi prin București,
Haltă faci și ai de toate,
Chestiunile firești,
Chiar la Universitate.

Nu doar tu-ți dai întâlnire,
Carol și Elisabeta
Se provoacă în neștire;
La claxon le simți vendeta.

Poti să mergi și pe Bălcescu,
Stânga, dreapta: școală, teatru,
Dacă-mi ești vreun Xulescu,
Cultural făcând șpagatul.

La bodegi de mergi „subtil”,
Vizavi de teatru zace,
Colțea, așteptând docil
Băutorii mai tenace.

Ordine și disciplină,
Pe străzi zebre-și pierd curajul,
De mașini răscrucea-i plină,
Iar de oameni doar pasajul.

Târguri de Crăciun, concerte,
Toate sunt sub paza strictă
A figurilor inerte,
Din vremuri fără de frică.

Ca un nod unind orașul,
Plin de librării stradale,
Punctul asta-i motorașul
Pribegiilor locale.

Calea

Când îngerii luptau cu demoni pentru mine,

Luându-mi pe rând partea, așa cum se cuvine,

Eu în păcat stăteam, cu gând la rugăciune,

Știind că-n drum spre iad pășești pe fapte bune;

Și mă scăldam în ape cu dublu înțeles,

Crezând că-n ce se-ntâmplă eu nu am de ales,

Că a te lăsa pradă-i la fel cu a lupta,

Cu precădere-n lupta numită viața ta;

Am alergat orbește, trăind clipa-ndeajuns,

De teama că nu-s veșnic mereu am fost pătruns;

Acum știu că-n imens o clipă-i viața mea

Și s-o trăiesc pe toată domol mi-e cumpăna.

Când îngerii se luptă cu demoni pentru mine,

M-arunc și eu cu jind și lupt cm se cuvine,

Să nu mai iau poteci ce par a scurta drumul,

Ci să-mi țin calea dreaptă, să nu se-aleagă scrumul.