Te iubesc și nu știu
nici de când,
nici de ce.
Ca o piatră împinsă
de un vârf de pantof,
Pe scări plânse de cer
și stropite cu vânt
Mă smucesc din hora
de pe caldarâm
Și pribeagă m-ascund
în dosul ultimei trepte...
De acolo te văd, zeu păgân, coborând,
Cu pasu-ți de zmeu și soare coroană,
Și îmi pare că cerul întreg e al tău
Și pe umeri îți stă pelerină de goană.
Talpa ta mă strivește, mă posedă sub pas,
Dar nu-i simt greutatea, sunt o piatră hoinară,
Ce-a căzut din înaltul timpului ca un ceas
Și-și petrece cu tine o secundă fugară.
Printre cutele tălpii mă strecor fugitiv,
Polimerul mă-nșfacă și mă strânge cu ciudă,
Nu mă vezi dar mă simți. Și tardiv
Tu mă scoți și m-arunci. Încă-s crudă.
