Eternitate.

Oricât ne-am strădui nu ne putem roti ochii decât de la 0 la 12 pe cadranul ceasului. Le dublăm cu englezescul am/pm și obținem un 24 cu zi și noapte, de lungimi variabile în funcție de anotimp și echinocții și solstiții și ore date înainte și inapoi. Rătăcim o viață întreagă în același cerc ce înscrie secunde, minute și ore. Și construim zile, saptămâni, luni și ani. Și schimbăm bateriile ceasului până bateria biologică se oprește din funcționare.

Noi nu mai existăm, dar ceasul universal continuă să ticăie. Ne pierdem în timp, ori timpul nostru se pierde în noi și totul devine veșnic. Așa se spune. Că pășim dincolo. Acel „dincolo” despre care curg cuvinte în cărți construind pagini cu semnificații diferite. Acel „dincolo” de unde niciunul nu se mai întoarce în aceeași formă, să retrăiască aceeași viață. Locul în care ne mutăm mi-e deopotrivă necunoscut.

De aceea, cred că există două dimensiuni ale veșniciei. Cea măsurată în mod continuu și cea care nu mai poartă povara unui cadran rotund. Una conștientă și una dincolo de conștiința umană îmbracată în trup și înzestrată cu simțuri și rațiune. Suntem, ori asta cunoaștem noi, trecători prin ceea numesc eu „veșnicia cuantificabilă”. Cea în care domnește hazardul ființei, în care putem apărea oricând și disparea oricând. O loterie cu probabilitate necunoscută. Singurele valori pe care nu le poate lua sunt 0 și 1. 0 pentru că ne naștem și 1 pentru că nu cunoaștem data de încetare a funcționării noastre. Bineînțeles, fără a considera variabilele ce țin de liberul arbitru cu privire la proprietatea fiecăruia asupra propriei vieți, atunci când decizii particulare se substituie celor naturale.

Odată cu nașterea, pătrundem în necunoscut. Unul pe care ajungem să-l protejăm și să-l păzim, pe care-l modelează întâi părinții, apoi noi,  și care, fără tăgadă, devine viața noastră. Pentru că se transformă în ceea ce suntem și facem. Pentru că devenim și învățăm să cunoaștem. Acesta e rolul nostru: să învățăm.

În orice caz, avem reprezentări diferite ale vieții. Așa și trebuie să fie. Ceea ce mi se pare mie imperios necesar este să realizăm că încă una la fel nu primim. Și-n momentul în care ne însușim cu adevărat mesajul, începe prețuirea. Prețuirea ei și a timpului. Raționalizarea lui. Deși nu pare, suntem stâpanii propriului timp; singurul lucru pe care îl poate face singur este să-și continue drumul. Este un împătimit al mișcării continue, un capsoman care nu se oprește nici macar când trăim cele mai frumoase momente. Și când te gândești că e unul singur, iar noi suntem atâția...E inabordabil pentru că are o destinație. Și este lipsit de inima și sentimente. Normal! Ce-ar fi dacă inima i-ar fi frântă la fiecare oprire pe care o face pentru fiecare om. S-ar transforma într-un biet depresiv, deznădăjduit, fără speranță. Un veșnic martor al ultimei clipe. E trist. Poate trebuie să învățăm de la el. Da, îl putem personifica și putem converti toate lipsurile de mai sus în calități pe care să ni le însușim și la care să lucrăm în fiecare zi. N-o să se dilate, n-o să fie mai mult dacă ne schimbăm atitudinea față de el, dar  sa fie mai frumos daca ne-o schimbăm față de noi și cei din jur; dacă reușim să separăm corect lucrurile și acțiunile, să stabilim realele priorități, să nu mai medităm la ce-a trecut, ci să ne concentrăm asupra ce vine (atenție! Nu prea mult, căci să ne scufundăm într-un viitor prea puțin realist); să nu mai purtăm mantiile de victime, ci să devenim călăii momentelor prelungite care nu contribuie cu nimic la crearea ființei frumoase la care visăm. Știți, am ajuns să-mi dau seama că visele pe care le avem cu ochi deschiși, sau reveriile, cum sunt ele numite, dacă țin de puterile noastre, pot fi îndeplinite. Dacă ne concentrăm pe ce e cu adevărat folositor și reușim să ignorăm aproape tot ce ne poate trage în jos ( în special negativismul rezultat în urma comparațiilor de orice fel, dar preponderent financiare), vom fi cu siguranță în prima linie de căștigători. E o diferență între a lupta și a alege. Lupta ne transformă în învingători, dar ca să fim perdanți putem să alegem. Indiferența față de acțiune nu e ceva greu de obținut. E și gratuită și fară efort. Dar mai ales înșelatoare. „La ce bun să trudesc, dacă oricum n-o să am cât X?”. Well, ești sigur că a avea cât X  te va face fericit? Ești sigur că privești sau cunoști întreaga sumă a elementelor componente ale vieții lui X și că nu există nici măcar unul singur care să-l arunce în patima tristeții? Am mai scris despre erijarea în semenii nostri pe care-i considerăm exponenți ai unui tip de societate. Dar scanarea continuă a împrejurimilor în căutare de lei care par lei e un viciu care nu face decât să ne tragă în jos. E cumplită deznadejdea. Mai ales cea inoculată.

Cred și nu cercetez. Doar dacă am încredere deplină. Nu știu dacă atitudinea aceasta este privită cu ochi buni ori nu, însă este singura pe care doresc să o adopt și care îmi plasează conștiința într-un spațiu de liniște și pace pe linie de credință.

Durata vieții, părinții, unele evenimente, sunt elemente ale unei loterii. Trebuie să știm, să învățăm să facem din ea lozul câștigător. Pentru noi. Să nu ne ghidăm după regulile societății dacă ele nu ni se par în totalitate potrivite, dacă nu ne împlinesc și dacă nu simțim că ne poartă pe drumul cel bun. Trebuie, cred eu, să privim cu ochi blânzi viața și să ne gândim că nu ne va fi întotdeauna pe plac, că va insera pe parcursul său situații neplacute, dar și evenimente care merită din plin trăite. Trebuie să o duc la persoana a treia, ca să justific dorința de a o trata cu respect. Și trebuie să o respect pentru că îmi aparține. Trebuie, într-adevăr, să facem asta tot timpul; dar ce reprezintă „tot timpul” în fața eternității? Este tocmai segmentul nostru pe axa -infinit, +infinit. Viața noastră. S-o privim deci cu responsabilitate și îngăduință și să-i oferim prezumția de nevinovăție, pentru că nu e altceva decât suma activităților noastre dirijate de liberul arbitru.

Nu, n-avem timp. Mi-a luat ceva vreme să ajung la această concluzie. În speță, pe termen lung se simt efectele importante ale acțiunilor noastre. Iar până acum, la numai 23 de ani, n-am avut ocazia să simt consecințele termenului lung. Dar încep să apară. Astfel am ajuns să-mi dau seama că 3-5 ani, nu mai exprima planuri de termen lung, ci un viitor tare apropiat, care-și face prezența simțită mai devreme decât ne-am dori. De aceea trebuie să ne facem o introspecție rapidă și profunsă, să ne descoperim sau redescoperim și să dăm din noi ce-i mai bun. 

Am terminat de curând „Căderea Constantinopolelui” de Vintilă Corbul, un anonim pentru cei mai mulți ( și pentru mine, până în liceu), dar al cărui har literar mă face să mă plec înaintea lui și să recomand cu mare încredere și deosebită plăcere acest roman. Ce am învățat din cele 1100 de pagini parcurse fără a sări un cuvânt, este că, într-adevăr, istoria o scriu învingătorii. Dar ca să fii învingător n-ai voie să ai încredere. Te poate ruina. Capitala Bizanțului n-a picat în mâinile turcilor pentru că raportul numeric al armatelor celor două puteri a fost de 1:100, ci pentru că salvarea sa a stat în mainile tradării. E greu să cunoști oamenii de la început. Dar după ce-i cunoști e vina ta dacă te răpun. Și-atunci ei vor scrie istoria. Așa cum vor ei.

PS: știați că între 0 și 1 există o infinitate de numere? 0,01, 0,001...0,1, 0,11....1. Bine, îmi dau seama când scriu că nici măcar nu sunt în ordine crescătoare. Dar nu aș sti cu care să încep după 0. Ca o completare, îndraznesc să va recomand filmul „The fault in our stars”. O lecție pe cinste.
Deci, dragii mei, avem de-a face cu 3 veșnicii. Iar noi o trăim pe-a noastră:”a forever within a number of days”

veșnicie
timp necuprins
infinitate
eternitate
dragoste.

Ireversibil.

Se prăvălesc pe culme

Doar stânci ce poartă urme,

Doar flori de mult uscate,

Doar frunze scuturate.

Nimic nu mai rămâne

Din drumul lor spre vale.

Ploaia face fărâme

Din descendenta cale.

Un vânt nou, inodor,

Izbi-va culmea veche

Și amintirea lor

Nu va avea pereche..

Nu-i cale de întors,

Ci vor rămâne-n vale.

Din înălțimi veni-vor

Sânci, flori, pe-aceeași cale. 

A se erija în.

Subiectivismul, ceea ce-l definește pe om. Dacă un lucru nu poate fi confirmat de cineva, atunci sigur va fi interpretat din propriul unghi. Într-un mod pozitiv sau unul negativ. E totul în mâna liberului arbitru. Însă de cele mai multe ori, perspectiva sacrificată înclină spre minusuri. Orice eveniment filtrat prin propria viziune va fi astfel mai lesne criticat, autorul său pus la zid, iar analiza de rigoare întreprinsă cu ușurință.  Pentru că cel mai ușor este să arăți cu degetul.  Înzestrarea cu viu grai se pliază mai bine pe situațiile care, privite de la distanță, par mai simplu de rezolvat, au soluții evidente și  la îndemâna oricui.

Ei bine, părerea mea nu este aceeași. Nu mai este. A devenit. ( Nu cu valoarea sa de etern verb copulativ, ci în pantofii săi predicativi). S-a transformat. Dar pentru asta a fost nevoie de timp, spațiu pe care mi le-am acordat mie și deopotrivă altora, precum și învățături trase din numeroase situații plăcute sau mai puțin. Am învățat în ultimii ani că nici funcția de juriu, nici cea de judecător nu se potrivește altor persoane decât celor abilitate și poate nici lor uneori.

Nu ne stă în putere să dăm verdicte în cazuri în care nu există o minimă conexiune între noi și ceea ce se întâmplă. O echivalență. O situație similară pe care s-o fi trăit și care să ne fi oferit posibilitatea să analizăm asemănările dintr-o perspectivă de minim cunoscător.

E extraordinar de simplu să emiți judecăți de valoare. Să construiești o opinie în jurul unui subiect și să-l dezbați îndrugând verzi și uscate. Nebănuit de facil este să faci asta de la distanță. Este ca atunci când te trezești într-o dimineață, iar soarele superb îți crează iluzia unei zile călduroase. Tu te îmbraci subțire, te pregătești de plimbare, dar afară aproape ninge. Presupunerea ta s-a dovedit eronată. Dar, exact cum spuneam, simți cât de rece e apa abia dupa ce ai intrat în râu.

Nu spun că ar trebui să intrăm cu toții în apă pentru a-i trăi temperatura, ci doar că atunci când îi privim pe alții cum înoată să facem tot posibilul să ne dăm seama dacă sunt pe cale să se scufunde, înoată lin pentru relaxare, ori se străduiesc să rămână la suprafață. De pe mal n-ai cum să-ți dai seama cât chin adună un exercițiu acvatic.

La nivel mental ne putem erija în oricine dorim. Ceea ce nu ne putem da seama este că nu există nici măcar o minimă probabilitate de substituție totală. Și cel mai mult greșim atunci când nu avem enunțul complet al problemei. Atunci concluzia și demonstrația nu doar că vor fi incomplete, dar în cea mai mare parte închipuite. Se trasează perpendiculare pe alte planuri și se calculează alte unghiuri.

Divagații matematice. Totuși, 1+1=2. Dar dacă picioarele tale nu poartă papucii pățitului, cel mai adesea se ajunge la rezultat din alte calcule precum 8-6, ori -25+27. Pentru că din afară ecuația nu poate fi văzută cu aceiași ochi. Și tocmai pentru că simplul „1+1=2” este specific persoanelor care își văd de viața lor și de lungul nasului. E greu să faci asta tot timpul, oricât de vertical ai fi, dar cred ca este posibil cu puțin exercițiu. Iar acest lucru este mai ușor acceptat doar atunci când persoana pusă sub microscop se transformă în propria-ți ființă. Când trairile ei devin ale tale. Este adevărat că până n-ai mâncat supă opărită, n-ai de unde să știi de ce alții suflă în iaurt.

Erijarea în drepți. Este pretutindeni. Principalul nostru defect și  marele păcat. Uneori apare din inerție, pentru că este extrem de dificil să nu-ți formezi o părere cu privire la o acțiune întreprinsă de cineva, la rezultatele acesteia, ori la posbilele urmări. Este important, însă, să-ți dai seama la timp dacă ceea ce mintea ta încropește este necesar să fie verbalizat și transformat într-o dilemă a unui moment, ori destinația unei astfel de analize este doar propria-ți persoană. Auzim în fiecare zi „Eu dacă aș fi fost în locul lui/ei....”, continuată cu diverse decizii care ar fi dus la eliminarea consecințelor, ori a situației propriu zise ce a determinart erijarea în autorul său. Mi s-a întamplat și mie și sigur și vouă să pășiți pe aceleași urme, să luați aceleași decizii și atunci să dați dreptate aceluia pe care-l judecați într-o primă instanță.

Calitatea morală a unui om nu se concentrează în cazuri izolate. Nici măcar în greșeli recurente care nu țin de relația noastră cu respectivul, acele greșeli care se cristalizează în jurul nevoilor și plăcerilor sale stric personale și care pe el/ea nu ar trebui să-l/o facă mai mic/mică în ochii interlocutorului, ci s-o păstreze la dimensiuni normale.  Omul este cel pe care îl cunoști și pe care poți să-l accepți sa nu. Vă puteți potrivi sau puteți să nu rezonați pe niciun plan. Sunt 7 miliarde de oameni pe pământ, no problem. Doar că, de multe ori, scoaterea din spațiul personal a unor persoane pe baza celor scrise mai sus se dovedește o decizie greșită și greu de îndreptat. Cuvinte se spun care mi se uită ușor.

Din poziția de spectator, scena pare locul în care actorii din noi rezolvă problemele mult mai ușor. Dar sala oglinzilor ne relevă uneori bârnele pe care le purtăm în ochi și chiar și prejudecățile ce nu ne dau pace.

„Cine este fără de păcat să arunce primul cu piatra!”

Ce câștigi când pierzi.

Câștigă cel care atunci când a fost învins n-a pierdut nimic. Aflat în fața faptului împlinit, a rezultatului nesatisfăcător, acesta nu va simți nicicum că lumea sa se prăbușește. Va avea, bineînțeles, gustul mai puțin dulce al unui țel neatins, dar microcosmosul său va păstra în continuare și oamenii ce l-au populat până atunci și idealurile pe care le are de urmat.

Cu toții ne izbim de ziduri în care credem că vor apărea uși, iar când realizăm că senzorii au fost acționați automat doar pentru o altă persoană/alte persoane, ne încearcă, cu siguranță dezamăgirea. Dacă aceasta n-ar exista, scopul pe care-l urmărim n-ar putea consituti o victorie nici în cazul în care se înfăptuiește. Există, fără doar și poate, circumstanțe în care ne lasăm purtați de dorința de a încerca pentru „a vedea ce iese”, iar cartea pe care  o jucăm să fie cea câștigătoare. Cu toate aceastea, adevăratele victorii sunt susținute de muncă asiduă, fie ea fizică sau intelectuală. Nu ne putem juca, pentru ca astfel am dovedi lipsa de coerență a unui proces cu o finalitate care ne-ar modifica existențial, dedându-ne unui hazard care sigur nu complotează la nesfârșit la reușitele noastre. Sau, cine știe, poate și acest mecanism funcționează, fiind pus în mișcare de decizii ad-hoc, și având la bază oameni care deja au realizat ce și-au dorit și încearcă să se implice tot mai mult, fără a face din joaca aceasta o prioritate. În orice caz, ei sunt cei care niciodată nu pierd nimic dacă nu au câștigat nimic. Sunt conștienți că sensul vieții lor nu mai poate fi modificat de evenimente apărute din senin.

Dar de cele mai multe ori victoria nu stă numai la mâna norocului. Vorba aceea, „Dumnezeu îți dă, dar nu îți bagă-n traistă”. Adevărat. Cel mai concludent mi se pare bancul cu lozul pe care Dumnezeu îl îndeamnă să-l cumpere pe cel ce de luni de zile se ruga să câștige la Loto. Și drumul până la locație și efortul financiar reprezintă deopotrivă muncă fizică (deplasarea), intelectuală/fizică (obținerea sumei pentru achizițonarea biletului). Că sunt care primesc lozuri cadou, aceasta este cu totul o altă discuție.

La ce mă gândesc eu, de fapt? La oameni, bineînțeles. La cei pentru care insuccesul nu se manifestă prin pierderi masive de susținere, pentru că, într-adevăr, acela ar fi adevăratul eșec. La cei care nu pun prietenia pe cântarul pierderilor, ci câștigă o stimă enormă și un viitor ajutor necondiționat din partea celui care, prăbușit în luptă, nu resimte solitudinea specifică perdantului. Recompunerea ființei nu poate fi posibilă nici dacă i se oferă ulterior ceea ce ar fi putut obține în lupta propriu zisă, dacă el realizează că e, în realitate, un surogat al trofeului. Și e dificil, uneori imposibil, să ai alături doar persoane care îți păstrează mental calitatea de prieten atunci când vârful nu a fost atins. Nu ai vârf, nu ești munte. Și-atunci se produce escaladarea altor culmi și atingerea piscurilor pe care le-au vizat alții în drumul lor spre succes. Acei „alți oameni”, cred eu, sunt și ei de două feluri, și anume cei care se lasă înconjurați de cameleoni dezgustători și cei care resping cu politețe orice încercare a acestor creaturi lipsite de coloană vertebrală de a se alătura grupului lor. Jos pălăria pentru cei din urmă!

Citatul meu favorit este „Winners never quit, quitters never win.” Și cred ca e ușor de clasificat drept realizabil în condițiile în care la final, în primă instanță, nu „câștigi” noi „prieteni” atunci când ai tras lozul cel mare și nici nu te trezești singur în ploaie fără umbrelă, pentru ca ai împrumutat-o cui nu trebuia. Oamenii adevărați vor ști să o returneze în momentul potrivit. Altfel, am face bine să ne alegem un sezon mai cald, căci ploile pot fi extrem de distructive atunci când începe și frigul să muște din trup.

Cred, astfel, că atunci când ai pierdut câștigi încredere în tine pentru că știi că poți avea încredere în cei de lângă tine. 

Nevăzut. Nespus. Necunoscut.

Uneori ai impresia că tot ce te înconjoară e de natură să trădeze adevăratele tale sentimente, înclinații, gânduri față de o persoană sau o situație. Alteori ți-ai dori ca împrejurprile să comploteze la dezvăluiri picante, să deschidă ochii celor mai mulți și să-i facă să înțeleagă adevărata ta poziție în raport cu anumite caracteristici ale unei relații. De aceea, prima formulă de indiscreție o încadrez în categoria aspectelor care n-ar trebuie să se comporte precum uleiul aflat în același recipient cu apa, pe când, cea din urmă contribuie la revelarea voluntară a unor trăiri tocmai din dorința de a verifica omogenitatea dintre tine si cealaltă persoană.

                De cele mai multe ori indiscrețiile neintenționate produc răsturnări de situație, schimbări de comportament în relații de toate tipurile, separații, certuri, consternări, atât numai în cadrul persoanelor implicate, cât și a „publicului spectator” în unele cazuri. În același timp, pot avea și efecte nebanuite, dezvăluirea lor fără voie putând fi propulsorul unor reacții pozitive față de aspecte care până în momentul respectiv erau total necunoscute, dezvăluirea noilor condiții oferind mai multă libertate de mișcare emoțională și comportamentală.

                Însă nu numai fortuitul produce indiscreții. Există numeroase cazuri cu temelie binevoitoare sau, dimpotrivă, mefistofelică, în care, din dorința de a face bine, ori de a complica ori distruge o legătură, oamenii apelează la liberul arbitru, provocând scurgeri intenționate de informații cu certitudinea că ajunse la urechile potrivite ele nu pot decât să distorsioneze imaginea principalilor actori ai poveștii menite să „râmană (obligatoriu) între noi”. Bineînțeles, și acestea pot purta pecetea nevinovăției emițătorului care împachetează totul în folia indiferenței, așteptând cu nerăbdare reacția; dar poate, în același timp, să emită explicit, fără ocolișuri și metafore, cuplul de cuvinte pe care a fost rugat aprioric să-l pastreze doar pentru el, sau pe care potrivit contextului în care îi survenise nu avea dreptul să-l transmită mai departe.

                Și astfel descoperim oameni cu bune intenții și oameni ce manifestă, uneori vădit, asșteptări malițioase de la astfel de „indiscreții”. Eu pun totul pe seama încrederii pe care o poți acorda într-o anumită măsură în prima instanță, pentru a putea atribui unei relații și timp de analiză. Când rezultatele unei indiscreții de orice fel sunt pozitive nu putem decât să ne bucurăm că ea s-a realizat, dar atunci când imaginea ta capătă dimensiuni distorsionate puternic în ochii celorlalți , atunci, următoarea dată n-ai decât să faci poze și să le expui în piața mare, decât să depui în alți oameni chestii pe care le vrei păstrate „în casă”.

                În legătură cu orice vor exista întotdeauna bănuieli,clar. Dară fără confirmare nu va exista niciodată certitudinea unei realități. Ea va rămâne mereu sub semnul închipuirii.  Ideea e că nu e suficient să-ți dorești ceva pentru a-l transforma într-un lucru real. În unele situații voința ta este ignorată, iar persoana ta ajunge, într-un scenariu trist, să fie desconsiderată.  Secretele danseaza, de obicei, între două perechi de urechi. Nu trebuie sa fie mereu aceleași. Trebuie să fie de încredere. Iar încrederea se simte.

Ignifug.

Ce credeai?
Că dac-atingi cărbuni încinși
Nu-ți arde întreg trupul?
În focul care te cuprinde
S-or face scrum pe rând
Și zâmbetul din poze
Și inima
Și gândul.

De ce credeai?
Știai că nu ești piatră
Când te-ai scăldat în foc.
Și ea se-ncinge
Și-o-nnegrește fumul.
Și veri la rând să plouă,
Zăpada s-o sufoce,
Nu s-o mai face albă,
Căci focul, ca nebunul,
Rămâne-n pielea ei.

Să nu mai crezi
Că vei putea
Să stingi un foc în apă dulce!
Nu-i foc de lemne la apus.
E foc ce arde-n pieptul tău
Și se aprinde cu nespus
Nesaț
La graniță.

Poți crede
Când nu vrei să crezi.
Când nu te-aștepți,
Când nu alergi.
Când stai pe loc și focu-ți dă târcoale
Fără să știe de cuprinzându-te
Te mai poate atinge.

Zbor zadarnic.

Aripi sângerii
Scăldate-n apus
Ard cu sete
În crepusculul ucigaș.

Și plouă cu scrum,
Cenușa unui zbor
Spre soarele
Unui proaspăt răsărit.

În linia zării,
Sub mantia serii,
Tâmplarul meșterește
Aripi de ceară.

Va încerca din nou
În miezul zilei reci
Călătoria
Spre soarele-apus.

Măşti.

Asa-i ca purtam masti tot timpul? Atunci cand nu vrem sa-i ranim pe cei dragi, cand vrem sa obtinem ceva, cand facem un compliment fortat, cand povestim despre viata noastra unui nou prieten, cand declaram ca stim sa gatim...oricand nu suntem noi, purtam masca. Si la un moment dat  ajungem la concluzia ca viata nu e un bal mascat, ci o mascarada. Iar noi, modelele cele mai bune pentru fotografii chipurilor noastre. Cine ne cunoaste in realitate si pe cine cunoastem cu desavarsire? Ganditi-va la cei mai buni prieteni ai vostri, cei carora le impartasiti totul. Ar trebui sa fie putini. Poate unul singur cel care le stie pe toate. Dar sunt chiar  toate adunate in punga in care varsati impreuna situatii, trairi, amintiri? Trecand peste cele pe care memoria nu le mai poate reda nici macar secvential, pe langa cele care nu au semnificatie pentru ca se incadraza in rutina de zi cu zi a tuturor, precum micul dejun, ori spalatul pe fata. Nu e nimic pe care sa fi pastrat in totalitate pentru voi?

Oricat de sinceri ne-am chinui sa fim, ori suntem asa fara straduinta, doar prin natura frumoasa cu care am fost inzestrati, pentru noi si numai pentru noi, orice masca este peremptorie. Exista un singur om in fata caruia nu ne putem prezenta cu o masca: cel care salasluieste intru noi. Cel pe care nu-l pacalim nici cu machiaj, nici cu zambete fortate, nici cu lacrimi in coltul ochiului. Noua, vorba proverbului, nu ne putem “fura caciula”. Tocmai de aceea noi ne suntem cei mai buni prieteni si cei mai inversunati dusmani, pentru ca tot ce porneste din fiinta noastra, porneste fiind alimentat de constiinta. Tot ce manifestam fatis sau prin invaluire ne apartine in totalitate si fara de tagada.

Noi suntem cei in care ne incredem cand purtam masti sau suntem simplu noi insine. Oricat am depune in altii, oricat de apropiati ne-ar fi prietenii, nu trebuie niciodata sa uitam ca noi ne putem descrie dezbracati si cand purtam haine, stim ce culoare au ochii nostri si fara lentile de contact si, de asemenea, putem simti orice gust mai dulce sau mai amar decat cei de langa noi. Noi ne vom pronunta cel mai bine numele in fata altora, pentru ca noi stim exact ce litere contine. Oricate masini ar fi pe o autostrada, nu au toate aceeasi destinatie. Poate atunci cand se duc in vacanta, dar cand se intorc acasa, cu siguranta ajung in alt oras, alta strada, alt apartament. E normal. Si noi ajungem altundeva decat ei.

Am realizat ca nu conteaza daca ei poarta masti sau nu, daca noi ni le atasam sau nu, cand pornim la drum, oricare ar fi el, trebuie sa fim constienti ca fiecare e pe cont propriu. Ca nu exista ‘il/o trezesc in miez de noapte si e-n fata usii mele’; se poate foarte bine sa nu fie in oras atunci. Oamenii au propriile idealuri, sperante, vise, care nu se intersecteaza cu ale noastre decat cazual, de aceea proiectia lor in realitatea noastra trebuie sa fie constient minimala. Nu exista nici ‘ea/el ma face sa devin mai bun’. Poti doar sa porti o masca atat timp cat e cu tine, dar nu poti sa o porti la nesfarsit. In noi doarme un ‘eu’ care nu poate fi schimbat, deci nu-l putem masca pentru prea mult timp, pentru ca isi va face aparitia pe o scena al carei public poate deveni foarte larg la un moment dat.

Anul asta,pe 5 noiembrie,  fac 23 de ani, sunt singura la parinti si ma numesc Iunona-Theodora Cruceanu.

Am si eu masti in dulap.

Nu pot să înţeleg meciurile de fotbal.

Mi-e imposibil să înţeleg gustul exclusivist al baieţilor şi, de ce nu şi al unor fete, de a constitui o turmă şi a se îndrepta înspre un ecran care beneficiază de plimbările dintr-un colţ în altul al unui teren ale unor oameni cu scopul de a desfăşura,ceea ce este numit în mod uzual,  un meci de fotbal. Ok, am înţeles, efectuarea schemelor, reuşitele golurilor, care atrag după ele imensele sume de bani ce fac obiectul acestui tip de sport,  nu sunt atât de simple cum le găsesc eu. Am auzit cu recurenţă dicursuri care constituiau apologii la adresa artei ce sta la baza unui meci de fotbal, dar nu am reusit, sub nicio formă să identific elementele de atracţie care m-ar putea determina să privesc un ecran sau un teren în care două echipe de omuleţi nu fac altceva decât să alerge după o minge. Da, ştiu, îmi atrag oprobriul unei mari părţi a publicului. Şi mi-l asum. Sunt incapabilă să identific elementele ce contruiesc adevarata valoare a unui asemenea sport şi ma limitez la observarea celor de formă. Uit fondul. În realitate, nu pot să-l văd. Mă irită groaznic orice conversaţie are la bază explicaţii care încearcă să-mi deschidă ochii înspre panorama excepţională a 90 de minute cu prelungiri.

Nu neg în totalitate talentul acelor oameni. Îmi imaginez că la fel ca în orice alt sport sau alt domeniu de activitate în care oamenii activează, şi jucătorii aceştia depun eforturi, poate inumane uneori, se antrenează constant şi renunţă la multe dintre deliciile vieţii, pentru a putea practica fotbalul la un nivel înalt. Mi se pare normal. Dacă în capul lor se crează conexiuni cu privire la toate mişcările pe care le fac pe teren, dacă e pur noroc atunci când dau un gol sau gândesc acel şut cu 100 de paşi alergaţi înainte să atingă piciorul de minge, nu sunt capabilă să îmi imaginez şi nici nu pot face aserţiuni fără a le sprijini de argumente. Şi nici nu mă interesează dacă au mai multe clase decât trenul, dacă vocabularul lor încorporează mai mult de 1000 de cuvinte, dacă au citit una, 10 sau 100 de cărţi. Este irelevant. Oamenii sunt buni in ceea ce fac, chiar dacă activitatea lor pe mine mă lasa rece.

Ceea ce mă nedumireşte pe mine groaznic de mult, este reacţia spectatorului sau telespectatorului de rând. Primitivă. Tribală. Dezgustătoare. Înţeleg, ţipă omul când i se naşte un copil. Şi femeia, dacă nu se-ntâmpla prin cezariană procesul, şi bărbatul când află. Prin urmare ţipă când se produce un eveniment care are o anumită încărcătură emoţională, afectivă. Dar tendinţa oamenilor de a se aduna în faţa unui televizor sau, repet, a unui teren şi de a urla în adevăratul sens al cuvântului atunci când se produce un GOL (chiar dacă sunt nuanţe de urlet diferite în funcţie de echipa care a reuşit performanţa), eu nu o pot înţelege. Ce sinapse reuşesc să se deregleze atunci când încep să se spargă sticle, pahare, să zboare pe geam televizoare sau să apară bătăi şi incendii pe terenurile de fotbal, nu pot să-mi dau seama. Dar am realizat, astăzi mai mult decât niciodată, că bestia care sălăşluieşte în om este activată în mod sigur atunci când vede un dreptunghi verde pe care se mişcă ceva după altceva. Nu mi-e clar care este pierderea sau câştigul, exceptând situaţiile în care se pariază pe echipe, cum nu mi-e limpede nici de ce urlă oamenii la concerte, iar femeile leşină sau aruncă sutiene pe scena. Dar aceasta este cu totul o altă discuţie. Poate felul meu de a privi lucrurile acestea este unul simplist, îngust, indiferent la adevăratele lucruri importante ale vieţii, dar, cu modestia-mi caracteristică, îl prefer.

                Jos pălăria pentru băieţii (şi fetele) care nu mănâncă seminţe, nu beau bere, nu înjură, nu aruncă televizorul pe geam, nu dau foc şi nu se bat ca turcii când e un meci ori când acesta se încheie. Ok, şi pentru cei care le fac pe primele două într-o manieră paşnică. Am şi eu prieteni, totuşi:))

Sfârşit

Aud săgeţi de foc cum şuieră pe creste
Şi cum cu zbucium cerul se lasă sfâşiat.
Se sting încet, cu zgomot înfundat,
Stele de aur în mantii funeste.

Bucăţi de cer se rup şi cad încinse-n aer,
Ca ceara ce se scurge în jos pe lumânare;
Vâzduhul tot se surpă c-o ultimă strigare
Ca firul infinit de lână de pe caier.

Şi apa se revarsă şi-nghite tot în cale,
Furia-nvolburată se scutură-n câmpie
Şi dusă este truda ce s-a trudit în glie,
Pe ape cândva line, plutesc valuri de jale.

Se scutură pământul şi urlă din rărunchi:
"Îngenunchiaţi, voi, oameni, că altfel eu mă duc!"

Evidentul e ca o cravată roșie

Este cel mai greu de observat. Atfel, de ce ne-am mai impiedica de pietre care depășesc 10cm dacă nu datorită faptului că sunt evidente acolo pe asfalt? Cu siguranță pentru că nu le dăm noi atenția cuvenită, pentru că ni se pare imposibil ca-n civilizația care cuprinde oameni, clădiri, asfalt, să nu existe cineva care să elimine acele pietre din calea trecătorilor. Și iată cum greșim! Enorm! Pentru că sunt sigură că dacă am sta să analizăm puțin, puțin desfășurarea unor evenimente, am realiza ca sub nasul nostru se întamplă lucruri interesante.E ca la MegaImage, când pe bon scrie 4,78lei, iar tu primești doar 5lei rest la o bancnotă de 10. E evident că ai fost tras pe sfoară, dar la câte bonuri ai în portofel, ți-e adeseori imposibil să mai iei în calcul o mică înșelăciune. 

Datorită evidentului cei urmăriți aleagă să se ascundă exact în locurile în care urmăritorii nu s-ar gândi ca ar îndrăzni. E un fel de psihologie inversă. Fac exact ce cred alții că nu ar face. E fascinant cât de naivi suntem în unele situații, cât de ușor ne scapă de sub nas lucruri interesante. Dar și mai fascinanți sunt oamenii care știu să manipuleze evidentul. Aceia cărora controlul nu le alunecă câtuși de puțin. Pentru că arta de a nu te trăda este greu de ținut în frâu tocmai datorită amuzamentului pe care îl provoacă desfășurarea activității respective. 

Iar atâta vreme cât acțiunile oculte ochilor obosiți nu rănesc pe nimeni, evidentul poate zbura liber în jungla creierelor prea ocupate să cotrobăiască prin viețile oamenilor sau să născocească povești despre ei. 

Evidentul e ca o pată verde pe un tricou alb, dar care trece neobservată pentru că oamenii sunt preocupați să găsească pete verzi pe tricouri colorate. E ca o clădire ruinată care pe dinafară pare că servește unui singur scop: demolării, fără să știm că în interior au început renovările. 

În cele din urmă evidentul e evident în capul nostru pentru că suntem programați să vedem ceea ce alții nu văd. Iar accesul lor nu poate fi posibil decât prin informație. De câte ori n-ați spus la un joc de orice fel: „Era evident!! Oare ce ce n-am facut așa?”. De prea multe ori. Tocmai pentru că evidentul îl putem citi în ochii evidenți. 

Punct critic.

Eu îl interpretez precum discordanţa dintre minte si suflet. Momentul sau perioada aceea în care suntem “între ciocan şi nicovala”. Când nu ştim încotro să ne îndreptăm: dacă spre răul care ne face bine, sau spre binele care ne face rău. E atât de dificilă o separaţie între cele două modele decizionale, încât, aproape de fiecare dată riscăm un melanj care ne îndreaptă spre o pantă abruptă. Până vedem hăul. Şi-atunci ne tragem uşor, uşor, departe de margine, pentru că imaginea noastră sufletească reflectată în abis este identică celei fizice, ilustrate după momentul căderii: un corp diform, de nerecunoscut, strivit nemilos de podeaua prăpastiei spre care se îndrepta cu avântul unei păsări purtate de inimă spre cer. Şi ştii ce e de domeniul cruzimii absolute? Că ne facem asta cunoscând consecinţele, cel puţin o parte din ele. Când ne aruncăm, o facem cu bună ştiinţă, o facem pentru adrenalina din aer, pentru senzaţia de eliberare, pentru strângerea aceea de inimă pe care o avem înainte de impact. Apoi totul e veşnic, bine, de lungă durată. Ia timp să te aduni să-ţi faci curaj şi să escaladezi pereţii pe lângă care ai trecut cu atâta uşurinţă în zbor invers. Cred că momentul ăsta e recurent. Îţi revin din memorie flashback-uri cu tine parcurgând acelaşi traseu sau o parte din el. Şi-atunci apare culpa. Clipa în care realizezi câte greutăţi ai fi putut evita, cât timp ai fi putut câştiga dacă nu ai fi ales fericirea pe termen scurt în detrimentul celei pe termen lung. Cu siguranţă nu ne tragem din maimuţe, dar cu aceeaşi certitudine plasez hedonismul nostru pe treapta deciziilor caracteristice animalelor. Dacă îi arăţi unui câine o bucată de carne sângerândă, nu se va gândi că poate fi injectată cu otravă, iar dacă-i e foame nici atât nu va face un pas înapoi de la a o înhăţa. Finalul ni-l putem imagina. Diferenţa pregnantă, totuşi, este că noi avem capacitatea de a anticipa efectele unor decizii bazându-ne pe rezultate anterioare privind aceeaşi problemă. Cu toate astea, nici noi nu dăm un pas înapoi de la a îmbrăţişa oameni şi situaţii care nu pot sfârşi decât pe fundul prăpastiei. N-am idee dacă în arsenalul nostru de convingere cea mai bună armă este minciuna sau ea este doar o faţetă a ceea ce se petrece în interiorul nostru. Cum n-am idee nici cât de masochişti suntem pe o scară de la 1 la 10 încât să alegem finalul ăsta de atatea ori. Sevele pe care ni le tragem din plăcerea maladivă, care de cele mai multe ori are chip şi poartă nume, n-au cum să fie inepuizabile., dar nu realizăm asta decât atunci când alimentăm în gol, când suntem exact ca dependenţii rămaşi fără droguri, obligaţi să se autosupună unui proces de dezintoxicare forţat datorat inexistenţei sursei de plăcere în viaţa lor. Căci asta trebuie să înţelegem, că dacă noi nu ne mai ajungem la sursă ca să ne putem hrăni, nu înseamnă că ea încetează să existe. Ba la un moment dat pare atât de abundentă, că nevoia noastră se transformă în furie. “Atât de aproape şi totuşi atât de departe.” Cât de adevărat! Am auzit prima dată replica în copilărie, era a unui rechin ciocan dintr-un desen cu o sirenă, acesta aflându-se pe malul mării, la un metru de apă, dar prea departe ca să poată ajunge la ea. Într-un final, nu a fost lăsat să moară, l-a împins cineva în apă. Da, uneori suntem obligaţi să trăim în vecinătatea cui nu vrem, cui nu trebuie,  să îi putem atinge, să le putem vorbi, chiar zâmbi şi strânge de mână,  dar să vedem în ochii lor abisul. E crunt! Dar nu irecuperabil. Oameni despre care scriem cărţi.

Roşu de sânge.

Îmi place sângele.
Ador sunetul lui din bătăile inimii mele
şi gustul lui metalic pe limba-mi
Şi goana lui nebună atunci când te privesc.
Îl simt fierbinte-n vene,
Gonind grăbit spre creier
Când îmi apari în minte,
Suav rostind cuvinte.
Îmi spulberă năvalnic fiece raţiune
Când în urechi răsună al tău glas făr de seamăn,
Care conduce-n taină spre culmi de fericire
Al meu sânge haotic în venele-mi de fier.

I-aş da drumul din mine
Să fiu seacă de tine,
L-aş arunca în mare, imensul să îl bea,
Dar ştiu că-n orice clipă
El ar veni spre tine.
Şi-acolo l-aş găsi,
Întins, la uşa ta.

Şi mi-ar intra în trup la fel ca la la-nceput.
Mi-ar inunda de tine
Şi-n cuget şi-n simţire
Cu straşnică putere.
Şi tot ca un metal lipit de un magnet
M-ar izola pe mine
În gândul despre tine.

Plouă pe trupuri goale.

Învolburate,
Halucinante,
Sub mâini cercetaşe,
Mângâieri pătimaşe
Frămantă cu spaimă
De veşnică taină
Trupuri goale.

Muzica-n surdină
Se pierde-n voci păgâne
Şi mâinile firave
Devin gheare de fiară.
În vene, să fiarbă
-ncepe sângele iară.
Plouă tremurat.

Pe iarba verde, moale,
În aşternuturi calde
Transpiră voci curate
De dragoste ascunsă.
O ploaie densă, rară,
Coboară dimineaţa,
Când se aşterne gheaţa
Pe fapte şi trăiri.

Când încă ai timp

Când plângi pe mormânt
Şi urli-n zadar,
Se spulberă tot
Şi război şi hotar
şi lumină şi suflu
Şi vorbe de duh
Şi venin în tăcere.
Se moaie şi piatra
Şi gheţa se scurge
Rămâne doar inima
În cumplită durere.
Rămân şi plămânii
Care inspiră cu greu
Un aer ce-odată
Îl împărţeau făr să vrei.
Rămân două mâini,
Ce n-au cunoscut
Atingerea dulce
A unui salut.
Şi-o gură cu vorbe
De împăcare,
Ce parcă acum
Nu mai au nici răbdare
Şi vor să îmbie
La prietenie.
Rămân ochii care,
Sub lentilele groase,
Lăcrimează după zile
Ce-ar fi putut fi frumoase.
După clipe curate,
Iubire şi cânt,
După dragoste care
Se dă pe pământ.
Rămâne un trup
Cu suflet şi minte,
Ce până atunci
Nu au luat aminte,
Au urât, duşmănit,
Au hulit şi ţinut
Pică şi mândrie
Pentru orice cuvânt.
Au uitat că-ntre oameni
Fatale sunt aste
Porniri sufleeteşti
Din suflete caste.

Şi plângi şi aduni
Încet tot pământul,
Să nu îl distrugă
Nici ploaia, nici vântul,
Şi aşezi azi cu grijă
O floare de-mpăcare
Pe-un trup ce n-are suflare.

Învaţă, deci, suflete,
Că-i vreme de bine,
De vorbe frumose,
De clipe senine,
Cât timp le aude
urechea pe care
Cândva o jigneai
Cu crunte ocare.
Învaţă că veşnic nu eşti,
Dar cu groază
Trăieşti ani din viaţă,
Când stă şi veghează
În tine un sflet
Ce n-are-alinare
Căci n-a cunoscut
La timp împăcare.

Aruncă din suflet
Vrajba pribeagă
Şi cere iertare,
Azi te dezleagă.
De te-mbrăţişează
Şi-ţi dă îndurare,
Să plângi, să-i săruti
Mâna mântuitoare.
Denu, fii pe pace,
Rămâi împăcat
Că-n suflet şi minte
Te-ai eliberat.

Epilog.

Am trăit cu tine-n gând
Atât de mult,
Atât de crunt,
Că parte din fiinţa mea
Era ca posedată
De chipul tău,
De vocea ta.

Am adunat atât curaj,
Că la venirea clipei
Te-am dat trecutului.
Mesaj:
Ne-am despărtiţ,
Într-un sfârşit,
Iubite!

Acum, când ochii mi-i arunc,
Din când în când,
Peste umărul stâng,
Mă simt întreagă,
Dezlegată,
De funii groase şi de lanţuri
Ce mă-nrobeau odată.

Umbre albe.

Umbre:

Verzi, de copaci primăvăratici

Și iarbă împungând pământul;

Albastre, de cer de vară

Și orizont în miez de ziuă;

Roșii, de maci sângerii

Și trup sfârtecat de vultur;

Galbene, de soare arzând

Și cuptoare încinse de gelozie;

Negre, de doliu curat

Și gânduri funeste;
Oranj, de foc mistuitor 

Și gust de mucegai;
Violet, de vânătăi trecând

Și asfințit de pândă.

Dar albe? Ca laptele și sufletul de copil?

Sunt umbre de dor,

De veșnic trecut,

De flori și lumină

Din alt anotimp,

De strângeri de mână

Și voci tremurând,

De copilărie 

Cu joc inocent,

De inima scursă

În vise zdrobite.

Umbrele albe sunt stele căzătoare

Și imnuri sfioase.

Sunt câmpuri întinse

Sub roua dimineții

Și voci stinse de sărutări pătimașe.

Priviri de-o secundă,

Dorințe de-o viață

Și brațe de înger,

Părinți de veghează.

Sunt cele pe care nu le vedem,dar le simțim, cele care nu ne ating, dar ne apasă.

Umbrele divine.