Sunt zile in care am vrut sa fiu fericita si am reusit. Am ras cu pofta, am trait clipa, clipele, am dansat, am alergat, am mers la teatru, am iesit la ceai, am ridicat mana, am dormit linistita, am facut poze, mai pe scurt, m-am bucurat de fiecare moment. Dar fericirea tine putin, poate prea putin. Sau probabil ma plang eu prea mut: NU vreau sa mai cred nimic, sa mai aud nimic, sa mai scot vreun cuvant.
Pentru ca, iata-ma din nou la capatul drumului pe care l-am facut de atatea ori. Care mi-a stors ataea lacrimi si mi-a tocit atat de mult gandurile. Clipele in care in minte mi-a ramas numai un parfum, cateva vorbe si o imbratisare. De ce ma lasati singura? De ce voi, cei pe care ii iubesc cei mai mult? Toata realitatea se transforma in amintiri frumoase de "dinainte sa fi plecat". Faceti un puzzle din sufletul meu si il reconstitui mereu atat de greu. E vina mea, da. Caci aleg mereu traseul cel mai dificil, cel plin de gropi, de balti de noroi. Si la final dureaza atat de mult sa ma curat, sa ma refac.
Am incercat de atatea ori sa caut cauza. Si am gasit-o in persoana mea, independent de parerile altora. Am promis de atatea ori ca va las in pace, dar fara voi nu pot.
Incep din nou si sper sa nu termin in acelasi mod. Mai rece, mai trista si mai singura decat acum nu pot fi. Dar, promit ca va fi mult mai bine:)
