Un inceput de final de liceu.

Sfarsit. E un cuvant de care suntem obligati sa ne lovim des, probabil in ideea salvarii finalitatii in subconstient. Insa, fara a ma lipi prea mult de psihologie, prefer sa abordez cel de al treilea final din ciclul scolar: clasa a douasprezecea. Una care a inceput intr-o perioada goala pentru mine, desi m-am izbit cu optimism de ea. Am aflat inainte sa incepem anul ca vom avea alt profesor de romana. O lovitura! Doamna profesoara Chiribau e o finete, o persoana de care nu te poti rupe cu una cu doua. Am plans, am plans destul. Inca nu m-am obisnuit cu gandul. Abia maine voi afla ce domn profesor a inlocuit-o. Repet: urasc despartirile.
Ma simt vulnnerabila. Prea sensibila. Nu stiu din ce motiv am ajuns in situatia asta si nu vreau sa revin iar la eterna sintagma: pun prea mult pret pe oameni. Ma simt singura, mai singura ca niciodata, desi acum e atat de multa lume in jurul meu. Mi-e dor de mama. Am plecat de 2 zile de acasa, dar m-am obisnuit atat de mult cu ea in vara asta. Imi lipseste si Victor hunk, cu toate glumele noastre, cu Organizatia Lebadutsa si caii maro.
Si uneori simt ca eu m-am schimbat. Desi conversatiile cu unii sunt mai rare, ei par aceeasi. Am intrat intr-un proces invers stilului meu lipicios.Rad si glumesc cu toti, dar in interior tot gol e, tot lipsa si nevoie.
Am mari sperante ca anul asta imi va ocupa timpul de gandire. Avea dreptate un amic cand spunea ca pisez prea mult problemele si gresesc atunci cand le intorc pe toate fetele. Pacat ca nnu ma caracterizeaza superficialitatea. Mi-ar fi mai simplu. dar imi pasa.
Succes anul asta, 12F!

black perfection.

Nu doar o data in viata ne izbim de momente pe care am dori sa le rupem din realitate si sa le lipim de mintea si sufletul nostru. Imagini, voci, oameni, locuri si multe altele devin bucati ale unui puzzle interior pe care il completam de fiecare data cand se iveste ocazia. Dificultatea consta in insasi multitudinea de piese pe care trebuie sa le asezam, deoarece acestea apar pe tot parcusrul vietii dandu-ne ocazia sa le intelegem la diferite varste in moduri diferite. Conteaza insa impactul pe care il au asupra noastra atunci cand trebuie, atunci cand ele devin parti ale acestui puzzle despre care vorbesc. Ciudat este ca aceste senzatii interne de admiratie, mai ales, pot fi cauzate de persoane, locuri sau sentimente pe care candva, sau poate des le-am incercat si nu ne-am imaginat o clipa ce inseamna, totusi, pentru noi.
Astazi mi s-a intamplat, pentru prima data de cand constientizez acest fenomen, sa simt o bucurie enorma si o senzatie minunata atunci cand am reintalnit un om pe care personal nu-l cunosc de foarte multa vreme dar caruia nu i-am mai lasat mult spatiu in coloana calitatilor de ceva timp. Azi am simtit nevoia sa pastrez imaginea aceea, a unui om inclinat spre ideea mea actuala de "complet din toate punctele de vedere", sa o pastrez intacta, sa o adun langa altele, sa-i desavarsesc profilul la final.
Poate privesc lucrurile astfel datorita varstei, a minimei experiente, a lipsei partiale a interactiunii cu tot felul de oameni, dar, odata catigat un loc prin mijloace curate, acesta nu poate fi inlocuit. Pot fi destinate insa si alte spatii care vor servi unor laturi total diferite. Si vreau sa scriu, ca peste ani sa citesc, sau sa-i citesc aceste randuri cum le-am simtit in aceste clipe.
Locuri, sentimente, oameni minunati sunt in cantitati imense uneori, doar ca putini sunt norocosi sa le descopere. Eu simt ca fac parte din aceasta categorie.

Inca o data revin asupra negrului care se patreaza in imagine.