Teatru și hohote, aplauze și drame,
Văzut-au scaunele-n care șezut-au domni și doamne.
Emoții născute din vorbe aruncate,
Pe scena nemuririi unde-au rămas uitate.
Actori cătând în sală nădejde și putere
Și public gol smulgând din teatru mângâiere;
Perciuni cerniți de ani, rostind același rol,
Urechi găsind în piese al desfătării sol;
Palme sfredelitoare fac din actor un nume,
Din vorbă-n vorbă harul i-e cunoscut în lume.
Aplauzele-nalță publicul în picioare,
Actorii îi înclină, le dau motiv să zboare;
Dar când cortina cade, e lesne de-nțeles,
Că darul s-a-nmânat, urale s-au cules
Și toți, actori și public, se-ndreaptă spre ieșire,
Rămân pe loc o scenă și scaune-n neștire
Care-și vorbesc adesea și stiu că-n primul rând,
Un domn, o domnișoară mânați au fost de-un gând
Când au venit să vadă, s-aplaude, să dea.
Din ei fărâme-adună mereu cortina grea.
Epilog
Cortina cade-ntruna, e-o graniță-ntre lumi,
Și dintr-un rol doar tâlcul tu poți să îl aduni.
