Epilog.

Am trăit cu tine-n gând
Atât de mult,
Atât de crunt,
Că parte din fiinţa mea
Era ca posedată
De chipul tău,
De vocea ta.

Am adunat atât curaj,
Că la venirea clipei
Te-am dat trecutului.
Mesaj:
Ne-am despărtiţ,
Într-un sfârşit,
Iubite!

Acum, când ochii mi-i arunc,
Din când în când,
Peste umărul stâng,
Mă simt întreagă,
Dezlegată,
De funii groase şi de lanţuri
Ce mă-nrobeau odată.

Umbre albe.

Umbre:

Verzi, de copaci primăvăratici

Și iarbă împungând pământul;

Albastre, de cer de vară

Și orizont în miez de ziuă;

Roșii, de maci sângerii

Și trup sfârtecat de vultur;

Galbene, de soare arzând

Și cuptoare încinse de gelozie;

Negre, de doliu curat

Și gânduri funeste;
Oranj, de foc mistuitor 

Și gust de mucegai;
Violet, de vânătăi trecând

Și asfințit de pândă.

Dar albe? Ca laptele și sufletul de copil?

Sunt umbre de dor,

De veșnic trecut,

De flori și lumină

Din alt anotimp,

De strângeri de mână

Și voci tremurând,

De copilărie 

Cu joc inocent,

De inima scursă

În vise zdrobite.

Umbrele albe sunt stele căzătoare

Și imnuri sfioase.

Sunt câmpuri întinse

Sub roua dimineții

Și voci stinse de sărutări pătimașe.

Priviri de-o secundă,

Dorințe de-o viață

Și brațe de înger,

Părinți de veghează.

Sunt cele pe care nu le vedem,dar le simțim, cele care nu ne ating, dar ne apasă.

Umbrele divine.