Nimic. Atat ramane din noi si pentru noi.
Din multitudinea aceasta de elemente care ne inconjoara,
materiale sau imateriale, din marea aceasta de oameni care ne tipa in urechi ca
ne iubesc, din viforul sentimentelor si sperantelor, al marilor iubiri ascunse,
al chicotelilor, din verdele primaverii, din gerul Polului Nord, ne alegem
intr-un final cu tot ceea ce ocolim, cu nimic.
De fapt,daca stau bine si ma gandesc, ramanem cu o vacuitate
care se mareste pe clipa ce trece, care asemenea unui demiurg solar ne
nimiceste arzand fiecare zambet, fiecare inimia, fiecare om pe care ni l-am
dori sau fiecare dorinta pe care am vedea-o implinita.
Nimic, un nimic care nu doar ca se pricepe de minune sa
smulga din radacini tot ce odinioara ne imaginam al nostru, dar care planteaza
o iedera otravitoare in sufletele noastre, care ne impinge sa-l iubim, sa ne
deprindem cu nimicul, sa ne pierdem speranta ca vreodata pe acest nimic l-ar
putea intovarasi cineva, sau ceva, ca viata noastra ar putea vreodata sa-si
schimbe culoarea.
Culoarea vietii. Oare cine reuseste sa ne picteze? Sau cat
de mult ne dorim sa existe ceva/cineva care sa ia pensula si sa umple foile de
desen cu cele mai vii culori? Mult. Se pare insa ca acest sevalet se
incapataneaza sa atraga pictorul cel mai nepriceput, cel care stie sa arunce
doar cu noroi in schitele cele mai frumoase ale vietii noastre.
Fara glas, fara vorbe, fara dorinta, in afara timpului, sau
chiar dincolo de el, fara puterea de a mai face un pas inspre cineva, fara o
mana care sa ne traga din abis, atat ramane: nimic. Din noi si pentru noi.
