Mi-e imposibil să înţeleg gustul exclusivist al baieţilor şi, de ce nu şi al unor fete, de a
constitui o turmă şi a se îndrepta înspre un ecran care beneficiază de plimbările dintr-un colţ în altul al unui teren ale unor oameni cu scopul de a desfăşura,ceea ce este numit în mod uzual, un meci de fotbal. Ok, am înţeles,
efectuarea schemelor, reuşitele golurilor, care atrag după ele imensele sume de
bani ce fac obiectul acestui tip de sport,
nu sunt atât de simple cum le găsesc eu. Am auzit cu recurenţă dicursuri
care constituiau apologii la adresa artei ce sta la baza unui meci de fotbal,
dar nu am reusit, sub nicio formă să identific elementele de atracţie care m-ar
putea determina să privesc un ecran sau un teren în care două echipe de omuleţi
nu fac altceva decât să alerge după o minge. Da, ştiu, îmi atrag oprobriul unei
mari părţi a publicului. Şi mi-l asum. Sunt incapabilă să identific elementele
ce contruiesc adevarata valoare a unui asemenea sport şi ma limitez la
observarea celor de formă. Uit fondul. În realitate, nu pot să-l văd. Mă irită
groaznic orice conversaţie are la bază explicaţii care încearcă să-mi deschidă ochii
înspre panorama excepţională a 90 de minute cu prelungiri.
Nu neg în totalitate talentul acelor oameni. Îmi imaginez că la fel ca în
orice alt sport sau alt domeniu de activitate în care oamenii activează, şi
jucătorii aceştia depun eforturi, poate inumane uneori, se antrenează constant
şi renunţă la multe dintre deliciile vieţii, pentru a putea practica fotbalul
la un nivel înalt. Mi se pare normal. Dacă în capul lor se crează conexiuni cu
privire la toate mişcările pe care le fac pe teren, dacă e pur noroc atunci
când dau un gol sau gândesc acel şut cu 100 de paşi alergaţi înainte să atingă
piciorul de minge, nu sunt capabilă să îmi imaginez şi nici nu pot face
aserţiuni fără a le sprijini de argumente. Şi nici nu mă interesează dacă au
mai multe clase decât trenul, dacă vocabularul lor încorporează mai mult de
1000 de cuvinte, dacă au citit una, 10 sau 100 de cărţi. Este irelevant.
Oamenii sunt buni in ceea ce fac, chiar dacă activitatea lor pe mine mă lasa
rece.
Ceea ce mă nedumireşte pe mine groaznic de mult, este reacţia spectatorului
sau telespectatorului de rând. Primitivă. Tribală. Dezgustătoare. Înţeleg, ţipă
omul când i se naşte un copil. Şi femeia, dacă nu se-ntâmpla prin cezariană
procesul, şi bărbatul când află. Prin urmare ţipă când se produce un eveniment
care are o anumită încărcătură emoţională, afectivă. Dar tendinţa oamenilor de
a se aduna în faţa unui televizor sau, repet, a unui teren şi de a urla în
adevăratul sens al cuvântului atunci când se produce un GOL (chiar dacă sunt
nuanţe de urlet diferite în funcţie de echipa care a reuşit performanţa), eu nu
o pot înţelege. Ce sinapse reuşesc să se deregleze atunci când încep să se
spargă sticle, pahare, să zboare pe geam televizoare sau să apară bătăi şi
incendii pe terenurile de fotbal, nu pot să-mi dau seama. Dar am realizat,
astăzi mai mult decât niciodată, că bestia care sălăşluieşte în om este
activată în mod sigur atunci când vede un dreptunghi verde pe care se mişcă
ceva după altceva. Nu mi-e clar care este pierderea sau câştigul, exceptând
situaţiile în care se pariază pe echipe, cum nu mi-e limpede nici de ce urlă
oamenii la concerte, iar femeile leşină sau aruncă sutiene pe scena. Dar
aceasta este cu totul o altă discuţie. Poate felul meu de a privi lucrurile acestea
este unul simplist, îngust, indiferent la adevăratele lucruri importante ale
vieţii, dar, cu modestia-mi caracteristică, îl prefer.
Jos pălăria pentru
băieţii (şi fetele) care nu mănâncă seminţe, nu beau bere, nu înjură, nu aruncă televizorul
pe geam, nu dau foc şi nu se bat ca turcii când e un meci ori când acesta se încheie. Ok, şi pentru cei care le fac pe primele două într-o manieră
paşnică. Am şi eu prieteni, totuşi:))
