"Sunt grafica unui suflet batut intr-o rama de carne..."
S-ar putea numi realism sau suprarealism, insa eu prefer ipostaza dominant atelurica; iubesc transfigurarea si totusi ea ma ocoleste, rup visele, dar cineva imi reconstituie acest puzzle, fug de iluzii si ele ma urmaresc pretutindeni.De ce? Cu ce scop am fost eu aleasa tinta tuturor labilitatil;or sentimentale? Sau, dece m-au inclus si pe mine in ciclitatea vicioasa a sperantelor distruse? Fara raspuns.Da.Acelasi spatiu gol in locul abstract destinat unui posibil raspuns. Aceeasi nuditate a paginii umplute de randuri fara noima.Doar eu inteleg ce scriu, insa nu scriu tot ce inteleg.Mi-as imprima astfel toate clipele neplacute care ma distrug si nu vreau sa-mi pierd timpul asa; ceva ma impinge sa scriu ce ma supara.dar codificarea data de inteligibilitate imi pastreaza secrete marile dureri. Ma ascund astfel de mine in spatele unor cuvinte pompoase ce poarta incarcatura "chic" a vremii. Niciodata nu citesc inainte de a termina. Mi-e teama sa nu las restul oaginii dezbracat revenind la primele fraze aruncate in capul acesteia.Poate nu e total comprehensibil; probabil, la prima vedere pare un amalgam de cuvinte fara sens, dar eu scriu caci asta simt ca trebuie sa fac acum. E o solidaritate a lucrurilor nule, nesemnificative pentru altii, insa eu am consumat o mina, o pagina si cateva minute pentru a ajunge aici. Cliceu: sunt la fel de singura, implicata si totusi inlaturata de cei pe care ii consider prietenii cei mai buni. Nu-i condamn. In spatele mastii de prieten toti ascundem iubirea pentru propriul eu, pentru bunastarea lui, grija de noi... Dar eu pe ei ii iubesc , indeajuns incat sa renunt la ei cand incep sa-mi dauneze. Gata, caci doare...
