Pomeții de
sticlă se sparg de pietre,
Când cad
izbiți de suflul durerii.
Implozia i-a
sfărâmat rărunchii,
Făcându-i plămânii țăndări,
Iar aerul nu
mai pătrunde.
Sita traheei și-a închis ochii.
Mâinile se încleștează în jurul pietrelor,
Ca ghiare de
vultur furios
Și le smulg
fără milă rădăcinile.
Venele îi
sugrumaă picioarele,
Sângele i s-a închegat in ele
Și-o înțepenesc lungită pe asfalt.
In cioburile
feței calcă tălpi goale
Și sângele
curge încet spre inimă.
O altă viață îi posedă corpul acum.
A ei a
părăsit-o.
S-a scurs în
canalul de pe trotuar
S-a regăsit în mizeria din el,
Murdăria în care s-au desfătat ochii ei
În momentul ce-a precedat căderea.
Și-a
contopit existența cu lighioanele subsolului,
Și-a lipit
conștiința de pereții umezi,
Pe florile
de mucegai prinse de tavan.
Canalul se
transformă în mormânt de suflete.
Au cazut în
el prea multe vieți distruse.
S-au
dezlipit de trup și s-au aciuat acolo,
S-au
trasformat în șobolani
Și-au ros
resturile lăsate de alții.
In
stăpânirea altei vieți,
Cu căldura
altui sânge,
Adună cioburile, se ridică și pleacă.
Lasă în
cavoul deșertăciunii și deznădejdii
Pe vechea ea, a
lui, a lor.
Și nu se mai împiedică.
Niciodată.
