Când plângi pe mormânt
Şi urli-n zadar,
Se spulberă tot
Şi război şi hotar
şi lumină şi suflu
Şi vorbe de duh
Şi venin în tăcere.
Se moaie şi piatra
Şi gheţa se scurge
Rămâne doar inima
În cumplită durere.
Rămân şi plămânii
Care inspiră cu greu
Un aer ce-odată
Îl împărţeau făr să vrei.
Rămân două mâini,
Ce n-au cunoscut
Atingerea dulce
A unui salut.
Şi-o gură cu vorbe
De împăcare,
Ce parcă acum
Nu mai au nici răbdare
Şi vor să îmbie
La prietenie.
Rămân ochii care,
Sub lentilele groase,
Lăcrimează după zile
Ce-ar fi putut fi frumoase.
După clipe curate,
Iubire şi cânt,
După dragoste care
Se dă pe pământ.
Rămâne un trup
Cu suflet şi minte,
Ce până atunci
Nu au luat aminte,
Au urât, duşmănit,
Au hulit şi ţinut
Pică şi mândrie
Pentru orice cuvânt.
Au uitat că-ntre oameni
Fatale sunt aste
Porniri sufleeteşti
Din suflete caste.
Şi plângi şi aduni
Încet tot pământul,
Să nu îl distrugă
Nici ploaia, nici vântul,
Şi aşezi azi cu grijă
O floare de-mpăcare
Pe-un trup ce n-are suflare.
Învaţă, deci, suflete,
Că-i vreme de bine,
De vorbe frumose,
De clipe senine,
Cât timp le aude
urechea pe care
Cândva o jigneai
Cu crunte ocare.
Învaţă că veşnic nu eşti,
Dar cu groază
Trăieşti ani din viaţă,
Când stă şi veghează
În tine un sflet
Ce n-are-alinare
Căci n-a cunoscut
La timp împăcare.
Aruncă din suflet
Vrajba pribeagă
Şi cere iertare,
Azi te dezleagă.
De te-mbrăţişează
Şi-ţi dă îndurare,
Să plângi, să-i săruti
Mâna mântuitoare.
Denu, fii pe pace,
Rămâi împăcat
Că-n suflet şi minte
Te-ai eliberat.
