DEAR=hope

Niciodata nu-ti dai seama ca-ti lipseste cineva decat in momentul in care ai cea mai mare nevoie de el, atunci cand imaginea oscileaza intre lumea naruindu-se si el. Si ni se intampla deseori asta. De aceea avem parinti, prieteni, apropiati, rude la care sa apelam in asemenea momente. Cu toate acestea exista si clipe de negare, de distantare de toti cei pomeniti mai sus, minute in care nu ne dorim decat bratele cuiva in jurul nostru, exclusiv cuvintele cuiva sa ne curga in urechi. Chiar si asa, acel cineva nu e acolo, poate niciodata n-a fost, poate am gresit noi imaginandu-l pe piedestalul vietii noastre, ori poate a fost si a plecat, inlocuit.

Facem substituiri, la fel, cand simtim nevoia. Totusi, eu am realizat o asemenea substitutie cand nici nu ma asteptam. O voiam, o doream cu ardoare, imi imaginam evenimentul, launtric, de altfel, insa acesta refuza sa vina. Pana intr-o zi cand, fortuit, si-a facut aparitia. A fost ca o revelatie, ca o descatusare. Am evadat subit din turnul in care singura ma izolasem.

Ceea ce vreau sa transmit este ca desi avem o labilitate in ceea ce priveste conservarea sperantei in stare pura, uneori ne izbim atat de puternic de zidul acestei prizoniere a Cutiei Pandorei incat incepem sa traim sfatul 'nu-ti pierde speranta'. Evident, optimismul meu emana dintr-o asemenea reusita, insa nu mereu sunt capabila sa-l pastrez. Insa aceasta atitudine de azi face referire la o cursa de 2 ani castigata intr-o zi pe alta pista. Intr-o alta masina.

Pentru asta, iti multumesc, DEAR!

Apologie pentru prietenia noastra.

Ma invart de vreo 3 ore pe-aici indecisa. Din nou nu stiu daca am puterea sa transfer in litere ce vreau sa spun. Cu toate astea, voi incerca sa-i dau macar forma pe care mi-o doresc. Forma unui cadou. Peste vreo ora si jumatate, asta depinde in cat timp termin de scris, asta mica, Dutza mea, care inca e tributara cifrei unu, inca are 19 ani, se va dezbraca de mantaua acesteia si se va acoperi cu 2. Mai pe scurt, schimba prefixul. Si nu pot sa nu ma simt rusinata ca nu sunt acolo, langa ea, ca de fapt nu prea am fost acolo la momentul zero, la miezul noptii, cum ea a fost langa mine de la 18 ani incoace.

Dutza, tu trebuie sa ma ierti ca nu sunt acolo, mai ales ca acum simt ca ar trebui. Ar fi trebuit, de fapt, sa nu ne despartim, ar fi trebuit sa ramanem impreuna. Dar ce zic? Suntem impreuna, caci nimeni nu poate desparti doua suflete gemene. Nu exista cutit care sa taie legaturi invizibile, legaturi care depasesc fizicul. De aceea nu ar trebui sa-mi fac griji. Totusi, cand imi dau seama ca nu mai esti aici, fizic, nu mai am umarul tau pe care sa plang, sau mana ta pe care s-o strang atunci cand am emotii, imaginile acestea-mi devin dureroase. Sunt amintiri, amintiri frumoase, pline de curaj si fericire, chiar si in momentele de tristete. Stiu ca ma asteapta ani de zile in care doar pozele sau vocea ta rpin telefon vor fi langa mine in clipe de cumpana si ma gandesc ca ar trebui sa fie suficient. Ar trebui sa-i multumesc lui Dumnezeu ca esti acolo. Si da, o sa-i multumesc intotdeauna ca mi te-a dat, ca a simtit ca aveam nevoie de o sora, ca nu-mi permite sa trec prin viata fara sa fi avut sentimentul unei asemenea fericiri. Stiu ce conteaza si cat conteaza pentru tine, stiu cine esti si ce vrei sa fii, stiu cum esti,cand esti si sper ca voi sti si ce vei fi.

Stroia Andra Elena, eu, Cruceanu Iunona-Theodora, te primesc in tara lui Doi cu bratele deschise! Te iubesc enorm si te vreau sanatoasa si fericita. Si te implor, sa nu uiti vreodata ca indiferent de piedici, te voi ajuta sa te ridici, independent de distanta, voi ajunge mereu la tine, oricare ar fi problema, o vom rezolva impreuna.

Mai pe scurt, nu scapi de mine niciodata!

LA multi ani, draga mea. Multi si sanatosi, ca fericiti ii facem noi!

Sa curga sampaniaaaaaaaaaaaaaaaaaa!!:D

Totul.

Daruim, retinem, luam, iubim, uram, facem tot felul de lucruri care si gasesc opusul. Dar in ce masura suntem in stare sa le facem? Ce cantitati suntem dispusi sa desprindem din noi pntru altii, pentru actiuni care ne aduc beneficii, sau despre care nu stim nimic , dar de la care speram? E imposibil sa cuprindem totul, sa stim totul, sa fim in stare sa facem totul. Suntem limitati prin natura noastra, chiar daca incercam sa depasim limitele, viteza pe care o prindem nu e suficienta, franam la un moment dat, convinsi de absolut, de imposibilitatea de a-l atinge. Mi se pare o ipocrizie sa afirmi ca stii totul. Mereu mai e loc de ceva. Cu toate acestea mi se pare o nerozenie sa nu fii niciodata multumit si sa spui ca ar putea fi mai bine, antitetic, 'ca mai e loc'. Suntem oameni, implicit avem deficiente. Pe care le realizam la timp sau deloc. Care ne imping spre greseli sau ne arunca direct in bratele lor, fara a ne prevedea capacitatea de aparare.

Chiar daca exteriorul fiintei noastre ne limiteaza, interiorul, ceea ce suntem, ceea ce posedam, ceea ce simtim, ne permite sa nu avem limite. Ne permite sa atingem infinitul in raport cu altii. Si atunci e grav daca nu reusim sa cantarim ceea ce oferim. Informatiile pe care le dorim secrete, increderea pe care o avem in unii oameni poate fi totala, desigur, si aceasta poate si falsa sau cu buna credinta. Dar conceptia noastra cu privire la cei/cele in care ne depozitam cele mai ascunse ganduri poate fi modelata de actiuni, de vorbe, la randul lor reale sau inchipuite, cu scopul de a stoarce ganduri, taine, secrete. Din pacate suntem prea slabi pentru a ne abtine, pentru a ne proteja de mefistofelismul care ne inconjoara, de malitia imbracata in haine de sarbatoare, care ne imbie, care ne pacaleste in cel mai dulce mod posibil. Si in acest caz 'mai tarziu decat niciodata' functioneaza, insa, din pacate nu mai putem retrage ceea ce am spus, ceea ce am ingropat in mintea celui care stie sa pastree taina ca 'un mormant'. Suntem naivi, numai pana ne oparim de cateva ori, caci apoi, vorba aceea 'suflam si-n iaurt'. Eu sunt un om caruia-i place sa acorde incredere, din pacate de multe ori gresesc oamenii, si-n momentul respectiv renunt in totalitate la ei. Increderea este atributul meu forte. Chiar daca mai particip la o barfa mica, mai critic, ca na, asta mi-e caracterul, imi mai spun opinia, sau o impart cu cineva, niciodata nu las esentialul sa-mi scape. Nu daca omul a avut incredere in mine.

Si daca am incredere, iubesc. Dar ca sa iubesc, si aici nu ma refer la un potential iubit, ci la prieteni la care ajung sa tin foarte mult, si cu care sunt in stare sa impart totul, am nevoie de incredere, dovedita. Am avut cateva dezamagiri, si despre asta am mai povestit. Despre asa numitii prieteni la care am tinut mai mult decat trebuia si care au plecat atunci cand a aparut primul fir de mucegai in situatie, cand greutatea, desi mica li s-a parut insuportabila. Oameni care cu siguranta nu mi-au fost prieteni cum as fi vrut eu si care si-au luat zborul pentru totdeauna de pe pista aceea speciala a inimii mele. Mai sunt putin care mi-au ramas acum, de atunci, de demult. SI cativa care au aparul de curand. Trecand peste cei pe care ii iubesc independent de orice, mama, tata, exista si oamenii de care nu ma leaga sangele si care parca si au unit sufletul de al meu.Si cu asta le mai multumesc inca o data celor care poarta numele de Dutza,Mariutza Andi, Adu, Victor sau Cristi,,Bia, sau Andra si care au o bucatica de suflet geamana cu una din sufletul meu.

Suntem capabili sa impartasim totul, sa confiscam totul, dar numai atata timp cat nu ne intindem mai mult decat ni-e persoana.