Ziua Necunoștinței e o creație artistică prea complexă
pentru a fi explicată. Trebuie audiată pentru a-i putea decide adevăratul scop.
Nu cel al autorului, pentru că mesajul lui către oameni este unul deja
stabilit, pe care l-a simțit, și cotropindu-l nevoia de a-l transmite s-a
apucat de scris. Și cântat. Se vede cu ochiul liber că el știe ce vrea să zică,
dar felul în care mesajul lui este primit și interpretat mi se pare aspectul
esențial. Capacitatea noastră, a oamenilor, de a pătrunde dincolo de forma
banală a cuvintelor, de a auzi lanțurile alea firave prin care sunt legate și
de a face din ele un semn de întrebare, uneori mi se pare fascinantă.
Bineînțeles, nu orice suită de vorbe aruncate în vântul monologului au și darul
de a ne invada curiozitatea și determinarea, dar cele pe care Alex Ștefănescu le
așază deasupra portativului său își fac treaba ca la carte. Iar dacă cerneala
și notele lui ating acele corzi latente ale publicului, trezindu-l, ei bine,
aplauzele își vor avea ecou nu doar în zâmbetul și emoțiile lui, ci mai ales în
deșteptarea ulterioară a celor care îl ascultă.
Colecția lui de povești lirico-muzicale este, pentru mine, spectator la 3
astfel de Zile, un melanj între lecție, nostimadă, curaj și declic. E genul ala
de show care te mângâie și te plesnește în același timp, făcându-te să
reflectezi la cupluri de idei spuse melodic, care nu caută să atragă printr-un
dramatism al intepretării, ci dezvăluie tragedii contemporane, urbane sau pur
și simplu umane, recurente și crescute din asfaltul orașului sau din propriile
experiențe . E o portretizare excelentă a acțiunilor și trăirilor tinerei
generații care pare a se arunca în vâltoarea Necunoștinței, fără a realiza
încotro o duce. E ca un album în care surpinde fragmente cu tâlc de pe străzile
orașului și din suflete oamenilor și pe care le expune într-o manieră, găsesc
eu, descifrabilă( doar dacă urechile ce-l ascultă nu sunt doar orificii de
intrare și ieșire cuvinte). Se simte din emoția cu care îmbrățișează chitara că
spectacolul ăsta este menit să schimbe ceva în percepția despre anumite
lucruri, să scoată din fiecare spectator niște concluzii. Poate nu chiar în
momentul în care îl ascultă, dar cu siguranță după, când se trezește fredonând
câteva versuri lipite de memorie. E catchy ( prinde), asta-i termenul. I-am
arătat un clip cu o bucată din show unui coleg de muncă și mi-a comunicat după vreo săptămână că se
regăsește repetând zilnic „iubito, sunt astronaut, am nevoie de spațiu”. Replica asta este și una dintre preferatele
mele.
Ca toate cărțile bune și filmele excelente, concertele epocii de aur sau bucatele
alese, Ziua Necunoștintei este, după părerea mea, o oră și-un pic de spectacol
care nu merită doar apreciat și aplaudat, ci, mai ales recomandat. Dacă încă nu l-ați văzut, vă îndemn să nu mai pierdeți timpul!
