Eternitate.

Oricât ne-am strădui nu ne putem roti ochii decât de la 0 la 12 pe cadranul ceasului. Le dublăm cu englezescul am/pm și obținem un 24 cu zi și noapte, de lungimi variabile în funcție de anotimp și echinocții și solstiții și ore date înainte și inapoi. Rătăcim o viață întreagă în același cerc ce înscrie secunde, minute și ore. Și construim zile, saptămâni, luni și ani. Și schimbăm bateriile ceasului până bateria biologică se oprește din funcționare.

Noi nu mai existăm, dar ceasul universal continuă să ticăie. Ne pierdem în timp, ori timpul nostru se pierde în noi și totul devine veșnic. Așa se spune. Că pășim dincolo. Acel „dincolo” despre care curg cuvinte în cărți construind pagini cu semnificații diferite. Acel „dincolo” de unde niciunul nu se mai întoarce în aceeași formă, să retrăiască aceeași viață. Locul în care ne mutăm mi-e deopotrivă necunoscut.

De aceea, cred că există două dimensiuni ale veșniciei. Cea măsurată în mod continuu și cea care nu mai poartă povara unui cadran rotund. Una conștientă și una dincolo de conștiința umană îmbracată în trup și înzestrată cu simțuri și rațiune. Suntem, ori asta cunoaștem noi, trecători prin ceea numesc eu „veșnicia cuantificabilă”. Cea în care domnește hazardul ființei, în care putem apărea oricând și disparea oricând. O loterie cu probabilitate necunoscută. Singurele valori pe care nu le poate lua sunt 0 și 1. 0 pentru că ne naștem și 1 pentru că nu cunoaștem data de încetare a funcționării noastre. Bineînțeles, fără a considera variabilele ce țin de liberul arbitru cu privire la proprietatea fiecăruia asupra propriei vieți, atunci când decizii particulare se substituie celor naturale.

Odată cu nașterea, pătrundem în necunoscut. Unul pe care ajungem să-l protejăm și să-l păzim, pe care-l modelează întâi părinții, apoi noi,  și care, fără tăgadă, devine viața noastră. Pentru că se transformă în ceea ce suntem și facem. Pentru că devenim și învățăm să cunoaștem. Acesta e rolul nostru: să învățăm.

În orice caz, avem reprezentări diferite ale vieții. Așa și trebuie să fie. Ceea ce mi se pare mie imperios necesar este să realizăm că încă una la fel nu primim. Și-n momentul în care ne însușim cu adevărat mesajul, începe prețuirea. Prețuirea ei și a timpului. Raționalizarea lui. Deși nu pare, suntem stâpanii propriului timp; singurul lucru pe care îl poate face singur este să-și continue drumul. Este un împătimit al mișcării continue, un capsoman care nu se oprește nici macar când trăim cele mai frumoase momente. Și când te gândești că e unul singur, iar noi suntem atâția...E inabordabil pentru că are o destinație. Și este lipsit de inima și sentimente. Normal! Ce-ar fi dacă inima i-ar fi frântă la fiecare oprire pe care o face pentru fiecare om. S-ar transforma într-un biet depresiv, deznădăjduit, fără speranță. Un veșnic martor al ultimei clipe. E trist. Poate trebuie să învățăm de la el. Da, îl putem personifica și putem converti toate lipsurile de mai sus în calități pe care să ni le însușim și la care să lucrăm în fiecare zi. N-o să se dilate, n-o să fie mai mult dacă ne schimbăm atitudinea față de el, dar  sa fie mai frumos daca ne-o schimbăm față de noi și cei din jur; dacă reușim să separăm corect lucrurile și acțiunile, să stabilim realele priorități, să nu mai medităm la ce-a trecut, ci să ne concentrăm asupra ce vine (atenție! Nu prea mult, căci să ne scufundăm într-un viitor prea puțin realist); să nu mai purtăm mantiile de victime, ci să devenim călăii momentelor prelungite care nu contribuie cu nimic la crearea ființei frumoase la care visăm. Știți, am ajuns să-mi dau seama că visele pe care le avem cu ochi deschiși, sau reveriile, cum sunt ele numite, dacă țin de puterile noastre, pot fi îndeplinite. Dacă ne concentrăm pe ce e cu adevărat folositor și reușim să ignorăm aproape tot ce ne poate trage în jos ( în special negativismul rezultat în urma comparațiilor de orice fel, dar preponderent financiare), vom fi cu siguranță în prima linie de căștigători. E o diferență între a lupta și a alege. Lupta ne transformă în învingători, dar ca să fim perdanți putem să alegem. Indiferența față de acțiune nu e ceva greu de obținut. E și gratuită și fară efort. Dar mai ales înșelatoare. „La ce bun să trudesc, dacă oricum n-o să am cât X?”. Well, ești sigur că a avea cât X  te va face fericit? Ești sigur că privești sau cunoști întreaga sumă a elementelor componente ale vieții lui X și că nu există nici măcar unul singur care să-l arunce în patima tristeții? Am mai scris despre erijarea în semenii nostri pe care-i considerăm exponenți ai unui tip de societate. Dar scanarea continuă a împrejurimilor în căutare de lei care par lei e un viciu care nu face decât să ne tragă în jos. E cumplită deznadejdea. Mai ales cea inoculată.

Cred și nu cercetez. Doar dacă am încredere deplină. Nu știu dacă atitudinea aceasta este privită cu ochi buni ori nu, însă este singura pe care doresc să o adopt și care îmi plasează conștiința într-un spațiu de liniște și pace pe linie de credință.

Durata vieții, părinții, unele evenimente, sunt elemente ale unei loterii. Trebuie să știm, să învățăm să facem din ea lozul câștigător. Pentru noi. Să nu ne ghidăm după regulile societății dacă ele nu ni se par în totalitate potrivite, dacă nu ne împlinesc și dacă nu simțim că ne poartă pe drumul cel bun. Trebuie, cred eu, să privim cu ochi blânzi viața și să ne gândim că nu ne va fi întotdeauna pe plac, că va insera pe parcursul său situații neplacute, dar și evenimente care merită din plin trăite. Trebuie să o duc la persoana a treia, ca să justific dorința de a o trata cu respect. Și trebuie să o respect pentru că îmi aparține. Trebuie, într-adevăr, să facem asta tot timpul; dar ce reprezintă „tot timpul” în fața eternității? Este tocmai segmentul nostru pe axa -infinit, +infinit. Viața noastră. S-o privim deci cu responsabilitate și îngăduință și să-i oferim prezumția de nevinovăție, pentru că nu e altceva decât suma activităților noastre dirijate de liberul arbitru.

Nu, n-avem timp. Mi-a luat ceva vreme să ajung la această concluzie. În speță, pe termen lung se simt efectele importante ale acțiunilor noastre. Iar până acum, la numai 23 de ani, n-am avut ocazia să simt consecințele termenului lung. Dar încep să apară. Astfel am ajuns să-mi dau seama că 3-5 ani, nu mai exprima planuri de termen lung, ci un viitor tare apropiat, care-și face prezența simțită mai devreme decât ne-am dori. De aceea trebuie să ne facem o introspecție rapidă și profunsă, să ne descoperim sau redescoperim și să dăm din noi ce-i mai bun. 

Am terminat de curând „Căderea Constantinopolelui” de Vintilă Corbul, un anonim pentru cei mai mulți ( și pentru mine, până în liceu), dar al cărui har literar mă face să mă plec înaintea lui și să recomand cu mare încredere și deosebită plăcere acest roman. Ce am învățat din cele 1100 de pagini parcurse fără a sări un cuvânt, este că, într-adevăr, istoria o scriu învingătorii. Dar ca să fii învingător n-ai voie să ai încredere. Te poate ruina. Capitala Bizanțului n-a picat în mâinile turcilor pentru că raportul numeric al armatelor celor două puteri a fost de 1:100, ci pentru că salvarea sa a stat în mainile tradării. E greu să cunoști oamenii de la început. Dar după ce-i cunoști e vina ta dacă te răpun. Și-atunci ei vor scrie istoria. Așa cum vor ei.

PS: știați că între 0 și 1 există o infinitate de numere? 0,01, 0,001...0,1, 0,11....1. Bine, îmi dau seama când scriu că nici măcar nu sunt în ordine crescătoare. Dar nu aș sti cu care să încep după 0. Ca o completare, îndraznesc să va recomand filmul „The fault in our stars”. O lecție pe cinste.
Deci, dragii mei, avem de-a face cu 3 veșnicii. Iar noi o trăim pe-a noastră:”a forever within a number of days”

veșnicie
timp necuprins
infinitate
eternitate
dragoste.