Cortina

Teatru și hohote, aplauze și drame,
Văzut-au scaunele-n care șezut-au domni și doamne.
Emoții născute din vorbe aruncate,
Pe scena nemuririi unde-au rămas uitate.
Actori cătând în sală nădejde și putere
Și public gol smulgând din teatru mângâiere;
Perciuni cerniți de ani, rostind același rol,
Urechi găsind în piese al desfătării sol;
Palme sfredelitoare fac din actor un nume,
Din vorbă-n vorbă harul i-e cunoscut în lume.

Aplauzele-nalță publicul în picioare,
Actorii îi înclină, le dau motiv să zboare;
Dar când cortina cade, e lesne de-nțeles,
Că darul s-a-nmânat, urale s-au cules
Și toți, actori și public, se-ndreaptă spre ieșire,
Rămân pe loc o  scenă și scaune-n neștire
Care-și vorbesc adesea și stiu că-n primul rând,
Un domn, o domnișoară mânați au fost de-un gând
Când au venit să vadă, s-aplaude, să dea.
Din ei fărâme-adună mereu cortina grea.

Epilog
Cortina cade-ntruna, e-o graniță-ntre lumi,
Și dintr-un rol doar tâlcul tu poți să îl aduni.

Cad stele

Cad stele din imens și-n drumul lor grăbit
Își părăsesc lumina în gândul nostru dornic
Să le cuprindă forța, pe cer când se disting,
Puterea de-mplinire să le-o răpească tainic.

Cad stele-nvăpăiate ce-n drumul lor grăbit
Știu să nu lase-n urma lor cicatrice-n cer,
Dar părăsesc în inimi ce se aprind subit
Dorințe, vise, fire de viitor mister.

Cad stele și nu știm unde lumina piere,
De se sfârșesc în aer, pământul de-l sărută,
Doar dâra de pe boltă rămâne mângâiere,
Unei privi ce-adună din cer speranța mută.

Cad stele și ne fac mai mult să ne-nălțăm,
Cu aripi noi s-ajungem pe culmile-mplinirii,
Și suflul lor stelar în cuget să-l purtăm,
Când zborul nou ne poartă pe calea nemuririi.

Cad stele și nu plâng din înălțimi că pleacă,
Doar se aprind în ochii ce le privesc avid,
Iar în căderea lor desfid voința seacă
Și o transformă-n stele ce dănțuiesc fervid.


Epilog
Cad stele când cerul e negru încins
S-aprindă ce-n noi e viu, dar s-a stins..