Liniște, iubim!

Tara: Dacă am iubit? Nu, nu cred. Nu știu ce e iubirea. Ii cunoști definiția?

Eva: Iubirea n-are definiție, e ceva ce simți. Ca teama, ca senzația de râs, ca auzul, ca frigul, ca parfumul, ca vântul care-ți mângâie urechile șoptindu-ți.

Tara: Aș zice, deci, că iubirea e o metaforă, mai degrabă. O minciună ilustrată in cuvintele cărților, în vorbele unui vânt mut, in râsul surd al soarelui și in feeria nocturnă a lunii.

Eva: Iubirea e aer și poveste, privire și destin, carte și scriitor.

Tara: Ei, aș. Iubirea asta a ta e flux nervos, conexiune sinaptică, dictare cerebrală. E raționalul incontrolabil care o ia la goană printre crengile emoțiilor, alergându-ți sângele prin corp mai repede. E hipertensiune, îți spun eu.

Eva: Incredibil! O zici de parcă iubirea e o boală.

Tara: Demult și de vecie. Fără leac si fără scăparee. E îngerul care-ți împrumută aripile sale să zbori și demonul care te târăște în străfundurile fierbinți ale chinului. E rai și iad.

Eva: Iubirea e mereu dualitate. Maica Tereza spune că dacă iubești până la durere, nu mai există durere, există iubire. Fără durere nu există iubire.

Tara: Serios? Fără durere nu există nici vânătăi.

Eva: Tu chiar nu crezi in iubire?

Tara: Nu e chiar așa. Nu fac din ea un dumnezeu. Al câtălea simț ar fi iubirea asta, dacă e atât de multă simțire? De-ar fi să-i dau eu o definiție, căci tu umbli pe câmpuri metaforice, iubirea e lumea proprie pusa la picioarele care știu cum s-o facă un covor roșu și nu unul de care își steargă tălpile la intrare. Iubirea e omul care știe să facă asta. Ea nu există în afara oamenilor.

Eva: Oamenii aduc, deci, iubirea. Ei te fac s-o simți.

Tara: Greșit! Aici începe durerea, dacă o privești așa. Dacă iubirea asta se naște in tine, îți aparține. Nu e a altcuiva. Nu e o ofrandă adusa de alții ție, că n-ai nici domiciliul, nici reședința în Olimp. Dacă trăiești orice sentiment în afara rațiunii tale, o să găsești întotdeauna vinovați. O să fii ipocrit. O să faci din tine o proiecție în alții. Ceilalți sunt parte din apa care udă ce simți. Rădăcinile sunt în tine.

Eva: Și cum faci când te simți gol de ceilalți? Când ei nu sunt. Când iubirea e absentă și dorești să o sădească cineva în tine?

Tara: Adică tu-mi spui mie că te prezinți un interior gol în fața cuiva și te aștepți să-l umple cu iubire? Iubirea ta pentru respectiva el? Tu ce-i oferi în schimb? Golul? Vezi tu, nu e un barter echitabil. Ceri prea mult din afară și prea puțin de la tine.

Eva: Da, dar nu e asta iubirea? Sentimentul de împlinire?

Tara: Ți-am zis că nu știu să o definesc. Eu aleg să nu iubesc, ci să ofer. Să nu cer, ci să aștept. Prefer să intru desculță, ca să nu fac zgomot când plec.

conjuncții de dragoste

și vocea ta cu gust de vin,
dulceag, profund, amețitor,
mă-mbată ca un tril divin,
un crunt delir amăgitor.

și ochii calzi zâmbind senin
în ochii mei scăldați de dor,
pictează-n mintea mea culori
de insomnii și de amor.

și pielea mea sub mâna ta,
scâncind încet, ca o vioară.
te simte azi de parc-ar fi
atinsă pentru prima oară.

și tu, același tu pe care
l-am cunoscut sub cerul stins,
iar astăzi nu mai am răbdare
să-l întâlnesc.