Vezi, nu au nici viață, nu au nici nume
Și nici nu se-nchină niciunui zeu.
Le tremură-n față o-ntreagă lume,
Căci sunt dumnezeul meu și al tău.
N-au forță deloc, nici să se urnească,
Dar umblă Pământul pe urmele lor,
În ei stă puterea omul să-l sărăcească,
Să-l facă stăpân e la fel de ușor.
N-au creier să ceară, ori să gândească,
Dar totul se mișcă la porunca lor,
Se plimbă prin case să proorocească
Un cult vechi, păgân și amăgitor.
N-au glas să spună sfaturi, dorințe,
Dar îi ascultăm, căci „banii vorbesc”,
Și-i facem motiv de stăruințe,
De ei depinde tot ce-i lumesc.
N-au brațe să pună vreo temelie,
Dar ei construiesc vieți și fericiri,
De-s tablă, ori plastic, bucăți de hârtie,
Cu surle declară noi înrobiri.
N-au inimă, capabili nu-s de iubire,
Dar îi adorăm, îi vrem, îi slăvim,
De-ai zice că-n drumul spre nemurire
Sunt mijlocitori. Și-atunci îi iubim.
miercuri, 13 decembrie 2017
duminică, 10 decembrie 2017
Tuturor ne e greu
Te plângi întruna de dureri,
În astă lume rece, crudă,
Trăiești învins de neplăceri,
Privești în gol oglinda hâdă.
Suspini că aia îți lipsește,
Că cealaltă ar fi degeaba,
Că n-ai bani să trăiești regește,
Că nu te mulțumește treaba.
Te uiți cu jind în stânga, dreapta
Și parcă alții-s fericiți,
Te-ntrebi cum s-o-mpărți soarta
La norocoși și obidiți.
Ai vrea să ai noroc, să fie
Doar lapte, miere-n bolul tău,
Uitând încet de agonie
Să nu mai știi ce-i ăla greu.
Dar sacul singur nu se umple,
E lesne de-nțeles că Domnul
Ne pune minte între tâmple.
De-o folosește, știe omul.
De rodul muncii tale-i banul
Și contul gras te împlinește,
Să nu te plângi că trece anul
Și sufletul îți flămânzește.
Cînd zâmbetu-și găsește casă
Pe chipul tău muncit de ani,
Nu ești sistem sub o carcasă,
Ești om și dincolo de bani.
E greu, confuz în lumea asta,
Nu știi de ziua care vine
E calmă, dulce, ori năpasta
Se-avântă-n goană către tine.
Privești în viitor cu teamă,
Căci de ți-e buzunarul gol,
Nu știe nimeni cum te cheamă,
Ești o ființă de subsol.
E loc de toate, rău și bine,
Nimic nu iartă omul care
Muncește-ntruna și se ține,
Fără să cadă din picioare.
În astă lume rece, crudă,
Trăiești învins de neplăceri,
Privești în gol oglinda hâdă.
Suspini că aia îți lipsește,
Că cealaltă ar fi degeaba,
Că n-ai bani să trăiești regește,
Că nu te mulțumește treaba.
Te uiți cu jind în stânga, dreapta
Și parcă alții-s fericiți,
Te-ntrebi cum s-o-mpărți soarta
La norocoși și obidiți.
Ai vrea să ai noroc, să fie
Doar lapte, miere-n bolul tău,
Uitând încet de agonie
Să nu mai știi ce-i ăla greu.
Dar sacul singur nu se umple,
E lesne de-nțeles că Domnul
Ne pune minte între tâmple.
De-o folosește, știe omul.
De rodul muncii tale-i banul
Și contul gras te împlinește,
Să nu te plângi că trece anul
Și sufletul îți flămânzește.
Cînd zâmbetu-și găsește casă
Pe chipul tău muncit de ani,
Nu ești sistem sub o carcasă,
Ești om și dincolo de bani.
E greu, confuz în lumea asta,
Nu știi de ziua care vine
E calmă, dulce, ori năpasta
Se-avântă-n goană către tine.
Privești în viitor cu teamă,
Căci de ți-e buzunarul gol,
Nu știe nimeni cum te cheamă,
Ești o ființă de subsol.
E loc de toate, rău și bine,
Nimic nu iartă omul care
Muncește-ntruna și se ține,
Fără să cadă din picioare.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)