Înțelepciune prin experiență.

La un moment dat trebuie să ne lovească înțelepciunea. În moalele capului, dacă e posibil. Și să fie un impact atât de puternic încât să putem privi spre vechiul eu și să manifestăm un respect considerabil față de cel de acum. Același, de altfel, dar cu un fond nițel modificat, mai dezvoltat, ”trecut” prin mai multe, cum ar zice vorba înțeleaptă a celor mai mari decat noi. În niciun caz „trecut prin viață”, dar măcar „scăldat” și în apele-i tulburi și reci. 

Avem dreptul să credem că totul e roz și cald și drept. Dar nu la nesfârșit. Pentru că e curată sinucidere. N-ai cum să trăiești toată viața într-o bulă pufoasă, trebuie să realizezi că încăperile în care sălășluiești au pereți și unghiuri drepte și geamuri și uși. Cum scrie înntr-un dicționar toate aceastea sunt simboluri. Dar nu numai în literatura lui Eliade sau a altor scriitori, ci mai ales în rândurile vieții noastre. Și cred că dacă reușim să realizăm că în orice moment poate apărea un cutremur care să prabușească totul în jurul nostru, să spargă geamurile, să pună la pământ clădirea și noi să avem și o alternativă, înseamnă că am crescut.

Problema e că niciodată nu poți fi pregătit pentru așa ceva.Chiar și când trăiești într-o clădire cu grad ridicat de risc, speri că pământul nu va tremura suficient astfel încât să o doboare. E natura umană, plină de speranță, dornică să continue, să-și păstreze făgașul, să nu devieze de la planuri, să nu renunțe la prieteni. Schimbările ne terorizează, ne descumpănesc. Avem impresia că nu putem porni la drum cu altă mașina, că nu putem mânca dacă ni se pune altă lingură în mână, că nu putem vorbi dacă ne ascultă alte urechi, că nu putem urca într-un lift care ne duce la alt etaj, unul pe care trebuie să-l descoperim, să-l explorăm bucată cu bucată. Ei bine, am ajuns în punctul în care mi-am dat seama că putem s-o luăm și la pas, n-avem nevoie de mașină, că ne putem folosi de mână să apucăm bucatele, că glasul nostru poate suna mai cald în alte urechi și că putem urca scările spre noul etaj căruia am fost repartizați.

Citate precum „Nu există lift spre fericire, trebuie să urci scările.”, sau „frumusețea are pete și e trecătoare”, par uneori cuvinte destinate metaforelor, melodii pentru urechi literare. Dar cred că ajungem să gustăm cu toții aceste delicatese literare, să le trăim într-o măsură care să ne permită să le folosim drept slogane. 

Viața nu e deloc simplă. Iar greutățile le simțim fiecare în parte, le cărăm, ne descotorosim de ele, după cum reușim. Oricât ne-ar trage în jos, oricât ar fi de grei, și indiferent de faptul că îi cărăm singur, dacă bolovanii problemelor, ai durerilor, ai dezamăgirilor n-au reușit să ne îngenuncheze, nu mai vorbesc despre prăbușire, înseamnă că putem merge mai departe. Putem ajunge la destinație cu sacul gol, pentru că pe drum vom face opriri ce ne vor ușura de câte o piatră până ce ni-l vor goli. Iar victoria va fi cu atât mai mare când vom realiza că ușurarea nu este doar una fizică, ci și una sufletească. Pentru că tocmai diminsiunea aceasta sufletească ne face să simțim mai acerbă, mai teribilă, orice cumpănă; ne aruncă în hăul deznadejdii și ne amestecă acolo cu furie alături de decepții, lacrimi, vorbe aruncate. Iar când, în sfârșit, decide că amestecul e unul omogen, ne scoate din cazan, istoviți, ca vai de noi, și ne azvârle într-un noian de amintiri, locuri, imagini, planuri vechi. 

Nu știu dacă suntem în stare să anticipăm ceva, mai degrabă dacă mirosim pericolul facem tot posibilul să ne îndepărtăm de el. Ceea ce nu funcționează mai niciodată, pentru că nu vom fi nicicând mai rapizi decât dezastrul. Putem, cel puțin, să ne mințim o perioadă. Verificat! Mai bine îl întâmpini când încă ești puternic și faci față daunelor, decât atunci când deja ești vlăguit și, într-un fel, ridici steagul alb. 

Există și situații pe care nu le putem nici anticipa, nici presimți, pe care nu ni le dorim nici în ruptul capului și care, totuși, se petrec. Cel mai adesea pierderile. Acelea irecuperabile. Acelea care, într-adevăr, te sparg în bucățele atât de mici încât ai tot dreptul să te gândești că nu îți mai revii. Dar o faci. Dumnezeu e mare. În orice caz, mai mare decât ne imaginăm noi.

Unde vreau să ajung cu toată polologhia asta despre bine și rău, puternic și slab, bolnav și sănătos, vindecat, sau încă suferind? Ce legătură are cu înțelepciunea? Ei bine, cred eu, una foarte importantă care apare în momentul în care reușim o conexiune totală și ireversibilă între minte și suflet. E dificil, poate imposibil să conectăm fiecare fir al celor două, dar dacă putem în anumite moemnte cheie ale existenței să facem contactul unul care funcționează, suntem extraordinar de câștigați.

Dragilor, avem uneori pleoapele atât de bine lipite, încât ai impresia ca reclamele la SuperGlue nu sunt făcute de pomană. Stați o clipă și gândiți-vă: ce vă lipsește? Un acoperiș deasupra capului? Ciorba din farfurie? Banii din buzunar? Dragoste? Și-apoi priviți în jur. Veți găsi oameni care par că se bucură de toate, pentru care viața e un huzur, și-o să apară invidia față de existența lor lipsită de griji. Dar nu vă opriți la ei. Faceți o rotație de 180 de grade și-o să dați cu privirea de oameni oropsiți, lipsiți de hrană fizică și sufletească, fără un acoperiș deasupra capului, la propriu, fără o vorbă caldă, sau o îmbrațișare.

Suntem sănătoși! Cred că puținul pe care îl primim de la Dumnezeu pe lângă sănătate este mană cerească, o bogăție pe care ne lasă să o înmulțim. Casele, mașinile, banii, vin și pleacă. La fel și oamenii. Nu sunt toți sortiți să rămână lângă noi. Dar atâta vreme cât suntem sănătoși n-avem nici măcar un sfert de motiv să ne plângem. Și chiar dacă cele mai mari decepții ale noastre vin de la oameni, tot în ei găsim vindecarea.

N-aș vrea să fie privită neapărat ca o lecție de înțelepciune, ci măcar ca o constatare la care am ajuns după ani în care am adunat multe, bune sau rele. Eu, una, mă consider norocoasă și cred, așa cum îmi spunea duhovnicul meu, că „Dumnezeu ne dă necazuri mari ca să vadă dacă umerii noștri suportă marile bucurii pe care vrea să le așeze pe ei”. Dacă privim din acest unghi, vom fi, cu siguranță, mult mai împăcați cu noi și cu ceea ce avem. 

Iar dacă lectura v-a adus în acest punct (unul de glorie pentru mine), va urez un Crăciun așa cum îl meritați, cald și frumos, un an nou în care să porniți la drum cu sănătate și poftă de viață, cu voioșie și dorință, cu înțelepciune, dragii mei!

Vă pup și mă înclin din nou, la sfârșit de an, în fața părinților mei, a bunicului, a mătușilor mele înțelepte, a prietenilor cu care am fost înzestrată, și, nu în ultimul rând, a unei doamne deosebite cu prezență discretă,  a tuturor celor care au rămas lângă mine și m-au făcut să merg mai departe!

Un gând curat și-o lacrimă unchilor mei dragi de la care-am învățat ce-nseamnă râsul cu gura până la urechi, dar și responsabilitatea. O moștenire valoroasă!

Mărul cu viermi.

Noroi sub flori vestejite,
Frunze râncede ce se rup pe rând
Suflate de vânt.
Tulpini tremurând.

Grădină scăldată-n nămol,
Ciuperci ciugulind lemnul gros,
Vântul ce urlă-n castani,
Ciulin sângeros.

Cuprinsul întreg e negru, murdar,
Mânjit de mânie,
Spălat dușmănos
De ploaia cea rece.

O toamnă bizară,
Cu iz de rugină
A uns și livada
Cu clei și rășină.

Un foc mânios pornește în glie
Și spulberă pomii
Cuprins de furie
Că vechiul s-a stins.

Mă plec și mă-nchin
Cu ochi lăcrimând.
Și rog cu căință
Dezastrul să stea.
Un lucru mai cer: îngăduință.
Și timpul ce trece
Mă-nvaț mereu
C-așa împlinire
Da, e cu putință.

Pe cioburi, Pe cuie,
Tot omul s-așază,
Pun palme-mpreună,
La Domnul se roagă,
Potopul să-l scurgă
În sacul său mare
Și focul să stingă,
Să pună-n picioare
Credința cea veche,
În cufăr uitată.

Ai plâns, te ridică!
Ia-ți drumu-n spinare
Și, rogu-te, lăsă
În groapa cea mare
Prăpădul din suflet
Și răul din minte,
Căci Domnul veghează
Și pune din nou
În ordinea veche
Grădina cu flori,
Sub aer plâpând
Și cer fără nori.

Tu, omule trainic,
Pleacă azi curat,
Dar, rogu-te, află
Că drumul ce-l iei
Nu-i drept și nici sigur.
Când nici nu gândești
Vei da de-o răscruce
Și fără să vrei
O stâncă s-așază
Pe drumul cel bun.

S-o-mpingi, s-o distrugi
Tu, singur, nu poți.
Deci roagă pe alții,
Cei care socoți,
Să pună o mână,
Ispita s-alunge
Și cale firească
Spre dăruire,
Spre cumpătare
Și spre cinstire,
Atunci vei afla.

Urme...

Urme pe nisip,

Voci voalate,

Vântul prin păduri,

Crengi îngenunchiate.

Vorbe fără iz,

Urme pe zăpadă,

Roua de pe frunze,

Ceața din livadă.

Glasuri de păgâni,

Rugă spre văzduh,

Urme prin noroi,

Cânturi fără duh.

Inimi fără sânge,

Palidă vestire,

Frunze vestejite,

Urme de iubire.

Spre nemurire.

„Moartea e o ipoteză până în momentul în care te trezești în brațele ei.” Sau până când ajunge să strângă în brațe oameni dragi ție, sau până când începe să le dea târcoale.

A devenit un personaj tare temut, o ancoră între două lumi înzestrată cu o coasă și purtând o mantie neagra. În mitologia greacă era Luntrea lui Charon care traversa râul Styx, acum e o iminentă primejdie la firul vieții. Sau poate e doar un foarfece care taie acest fir. Reușim s-o întruchipăm în atâtea feluri probabil pentru a-i găsi o întrebuințare, pentru a ne păcăli că este de folos. Că odată ajuns într-un punct omul nu mai poate înainta fără ajutorul ei. Și-atunci te invită politicos pe o rută ocolitoare spre un loc atât de greu de găsit încât trupul obosit îndeamnă numai sufletul pe acest drum, iar el rămâne pentru odihnă în „pâmăntul din care a fost zidit”.

Spunem că e nedreaptă, că se întovărășește de multe ori cu oameni prea puțin potriviți ei, dar n-avem cum s-o judecăm, n-avem cum s-o supunem unui proces și s-o dovedim vinovată. Pur și simplu trebuie să ne supunem. Trebuie să găsim puterea de a ne lua „La revedere” și de a ne gândi doar la drumul pe care l-am parcurs împreună cu omul respectiv, la ajutorul pe car ei l-am dat și pe care l-am primit de la el, la vorbele frumoase pe care ni le-a adresat și cele pe care i le-am spus noi, la toate zâmbetele de care ne-am facut vinovați și toate sfaturile pe care le-am urmat după ce au fost eliberate prin vocea acelui om.

N-avem de ales. Dumnezeu ne vrea puternici și ne spune că sufletul merge într-un loc unde „nu este durere, nici întristare, nici suspin”, deci noi, ca iubitori ai celui care prin mijlocirea morții merge către „viața de veci”, nu putem decât să ne rugăm pentru sufletul ce a sălașluit în trupul său, pe care noi l-am cunoscut, să reușim să facem diferența dintre componenta fizică și sufletul cu care ni s-a daruit nouă și care a fost luat în călătoria veșnică și să ne gândim că rolul lui pe pământ a fost încununat de glorie, iar piesa în care a jucat, viața pe care a trăit-o, n-a fost fadă.

Plângem după cei ce se duc. Pentru că ne doare. Pentru că îi vrem înapoi. „Dorul nu este decât speranța că cineva se va întoarce înapoi.” Dar vom trece anii, iar noi, martorii vieții pe care a trăit-o vom deveni martorii lipsei prin golul pe care îl simțim acut, dar care se estompează până la gradul de amintire. Îi rugăm să se-ntoarcă, fără să realizăm că odată sfărâmată, puntea dintre existențe nu poate fi reconstruită. Că nu putem trece râul prin același loc. Vom merge așa, în aval, sau amonte, despărțindu-ne de oameni care traversează râul, până când, într-o zi, vom descoperi propria noastră punte.

Așa e viața. Compusă din două părți, din două tărâmuri. Una efemeră cunstificabilă în ani, luni,zile, minute, secunde și una nesfârștită spre care pășim cu bilet de voie de la moarte. Sau poate sufletul nu mai poate suporta trupul neputincios, bolnav, greu de strunit în această viață. Poate se simte claustrat într-un corp din seva căruia nu se mai poate hrăni. Putem oare să-l învinovățim că se lasă în brațele viguroase ale morții? Da, putem. Și o facem inconștienți fiind de faptul că toată pornirea noastrp nervoasă este alimentată de durere, că ne manifestăm astfel datorită greutății care apasă acum pe propriul nostru suflet.

Îi plângem pe ei pentru noi. Așa suntem noi. Vom continua s-o condamnăm, vom striga spre Cer nemulțumirea noastră, vom sta în fața prăpastiei și vom striga numele celui care a plecat. Dar vom obține un ecou care se va dilua cu timpul. Și ne-om auzi și noi numele strigat în acest hău.

O aleg pe mama.

De mi-ar fi permis să aleg dacă să fiu mamă, ori nu, aș spune „da!” din toată inima. Iar de Dumnezeu îmi va oferi bucuria aceasta și mi-ar mai îngădui și să-mi aleg un model de mamă, aș privi către El și i-aș spune: „mama mea”. Cred că dacă aș reuși să fiu ca ea, nu mi-ar mai trebui alte calități.

Mama mea, sau Marse, cum o cunoaște lumea, e cea mai frumoasă de pe pământ. E izvorul meu de curaj, de putere, de înțelepciune. E omul care plânge cu mine când mi-e greu și reușește să-și steargă lacrimile înaintea mea pentru a mi le șterge și pe ale mele si a mă întări. Mama mea e un înger. E îngerul meu păzitor pe care Dumnezeu l-a lăsat pe pământ ca să-mi aline durerile, să-mi asculte necazurile și să găsească întotdeauna cele mai bune căi de a rezolva toate problemele.

Sunt dependentă de mama. E ca un drog care îmi curge prin vene de la naștere și la care nu doresc să renunț vreodată. E singura care poate printr-un cuvânt să-mi alunge toți norii de pe cer, sau să stârnească cea mai puternică furtună.

Mama contează. Părerile ei, chiar dacă nu sunt întotdeauna avizate, au o importanță majoră în deciziile mele. Iar atunci când nu se pricepe tace și mă roagă să încerc să iau cea mai bună hotărâre, să analizez bine ce se întamplă, pentru că vrea ca la final să ies învingătoare.

Mă înțelege. Iar dacă pe pâmantul asta e un om care niciodată nu m-a condamnat pentru faptele mele, ea e acela. A știut să mă apere chiar de mine, atunci când îmi găseam culpă. M-a ținut de mână de când m-am născut, iar mâna ei cântărește enorm acum când viața îmi oferă vârsta marilor decizii.

O replică dintr-un film pe care l-am vazut de curând zicea:„ Dacă definiția ta pentru un prieten este cineva în stare să moară pentru tine, ar trebui să știi că nu ai niciun prieten”. Adevărat! Cumplit de adevărat! Și fără ipocrizie mă gandesc: „Eu pentru cine aș fi în stare să-mi dau viața?”. Sincer, n-aș ști ce să răspund. Dar pe mama știu că n-ar trebui să o întreb de două ori.

Mă gândesc uneori că sunt o fericită că nu trebuie să împart dragostea ei cu nimeni. Iar dacă ăsta se numește egoism, da, mi-l asum.

Când totul se prăbușește, când toți fug după fericire, iar eu rămân în urmă, când  cerul meu varsă mii de lacrimi și inima mea se frânge bucățele, bucățele, când puterea se scurge din mine si am impresia că sunt singură, nu-i așa. În dreapta mea, cu brațele deschise si vorbele bune se află mama.

Pentru mine, cel puțin, așa-i. O am pe mama. Iar când va fi să pot alege ce fel de mamă vreau să fiu, la rubrica NUME voi scrie numele ei. Cel mai frumos nume, al celei mai frumoase mame.

Te iubesc, mami!

Decret spațio-temporal.

Te-am trasformat în fantomă de substanță
și te-am obligat să-mi bântui reveriile.
Te-am legat cu lanțuri de memorie
și te-am părăsit acolo,
acolo unde nu pot să te văd, sp te ating, să te am.
Te-am dăruit trecutului cu toată bunăvoința
și acum trec granița neostoită de lacrimi.

Am amintiri care șubrezesc
și ma imploră să le înlocuiesc cu trăiri noi.
S-a râncezit în nări parfumul
pe care l-am cules de pe pielea ta la ultima întâlnire.
Pânze de păianjen s-au așternut pe ochii
pe care-i aveam numai pentru tine.
Un colb incolor își îngroașă zi de zi stratul.

Sărutări,
Îmbrățișări,
batăi de inimă,
fluturi,
antilope zburdând,
avioane de hârtie,
vise ce s-au dus.

Parintii.Mai mult decat orice pe lume.

Sa le spuneti mereu ca-i iubiti, sa nu pastrati pentru voi cuvintele astea cand le simtiti!
Inainte de orice, trebuie sa stii un singur lucru, sa-l crezi, sa-l vezi, sa-l simti, sa nu te desparti niciodata de el: nimeni nu o sa te iubeasca, nu o sa te inteleaga, nu o sa te protejeze mai mult decat familia.
Si trebuie sa atingi un punct critic ca sa poti realiza asta. Trebuie sa faci stanga imprejur si sa-ti dai seama ca pe o raza de mii de kilometri nu exista altceva pe pamantul asta care sa te iubeasca si sa-ti poarte de grija mai mut decat ei doi. EI sunt singurii care nu te vor parasi daca ai gresit, daca le-ai gresit. Singurii care te vor primi inapoi, te vor imbratisa si te vor sustine. Ei vor fi cei care indiferent de gropile in care cazi, te vor ridica. Ei cu siguranta nu vor alege momentele in care sa fie alaturi de tine, vor fi intotdeauna, la bine si la rau. Nu-ti va fi nicaieri mai cald decat in bratele lor si nici un cuvant nu va putea fi la fel de duios ca al lor.
Sunt doar doi oameni pe lumea asta care intotdeauna vor fi dispusi sa renunte la tot pentru tine, care nu vor privi in urma cu regret ca au pierdut ceva caci ti-au daruit acel ceva tie. Sunt si vor fi singurii oameni care vor face tot ce le sta in putere ca sa te vada pe tine fericit, aceia care vor varsa lacrimi imbratisandu-te atunci cand inima ti-e facuta bucati. Tot ei sunt cei care iti vor obloji ranile, fara sa-ti ceara vreodata ceva in schimb.
Parintii, sunt, dragul meu, sau draga mea, cei care iti vor calauzi mereu pasii pe drumurile cele mai bune, cei a caror inima bate pentru ca stie ca tie ti-e bine si ca stradania lor nu a fost zadarnica. Ei sunt cei la care te poti intoarce cu capul plecat, sau cu fruntea sus, pentru ca tot in prag te vor astepta, tot cu bratele deschise, tot cu vorbele bune, sau cele de dojana blanda, uneori usturatoare, dar necesara.
Avem o singura datorie: sa-i iubim. Ei niciodata nu ne cer mai mult. Chiar si atunci cand stiu ca avem si ei rabda, nu se incumeta sa intinda mana la noi. Chiar si atunci cand pamantul li se surpa de sub picioare, nu ne cheama de la ale noastre, nu vor sa ne impovareze cu problemele lor. Si ganditi-va, dragii mei, cu cate probleme i-am incarcat noi pe ei? Cate suparari  le-am provocat?Cate nopti albe  le-am daruit si cate griji le-am pus in sacul fiecarei zile?
E imposibil sa tragem linie si sa iesim pe plus. Cel putin in cazul meu. Sper ca vreodata voi putea sa le daruiesc si eu macar jumatate din cat mi-au oferit ei mie.
Ma plec pana la pamant inaintea voastra si va iubesc mai mult decat orice pe lume.

Timpul ne aparține.

Timp fățarnic, ce faci?

Ar fi trebuit să fii tu cel care

Dupa zile, saptamani,

Luni, și poate chiar ani buni,

Șterge orice întristare.

Mă tem ca timpul trece prea repede, de cele mai multe ori. Și nu am reusit încă să înregistrez dacă perioadele fericite, sau cele încărcate negativ împing spre amintire timpul nostru. Parcă ambele își fac loc în trecut la fel de repede.  Ceea ce totuși am realizat în tot intervalul acesta de percepere a timpului este că îl purtăm cu noi mereu. Trece, într-adevăr, și vedem asta în firele de păr, în ridurile din colțul ochiului, dar îmi dau seama că al nostru corp îi este gazdă. Noi suntem timpul nostru, pentru ca noi putem trăi momentele la fel cum le-am trăit prima oară. Unele dintre ele, clar, pentru ca multe se estompează, fiind de o semnificație redusă. Ar trebui să fim fericiți că există memoria, că avem un spațiu în care să depozităm chipuri și întâmplări, că avem întotdeauna acces la clipe care ne-au schimbar cursul vieții, care ne-au făcut inima să tresalte, chiar și la situații neplăcute. 

Timp. Ce este de fapt timpul? Ohoo, îmi amintesc că-ntr-o nuvelă un personaj era nedumerit cu privire la ce-i folositor acesta :”Ce facem cu timpul?”. Chiar. Ce?Adică știm noi să-l utilizăm în beneficiul nostru, sau suntem indiferenți și îl lăsăm să ne poarte prin viață , ca să avemd e ce ne aminti? Dar putem să-l folosim în vreun fel de vreme ce e abstract? Ore, secunde, minute, zile, ani. Toate acestea devin inutile pentru sufletul care știm că e imuabil. 

”Carpe diem!” se zice  ca e cel mai bun sfat pe care îl putem urma in tinerețe. Și uneori chiar îi atribuim o importanță majoră și alergăm după clipe de neuitat mereu. Vrem parcă să oprim timpul în loc cu fiecare clipă. Cred doar că nu ne dăm seama că încercăm astfel să ne programăm un stil de viață focusat pe momente țintă, acelea care ne scot din orice fel de rutină,care sunt, aș spune, extremitatea sa opusă. 

Ne e teamă că trecând timpul ne fură și căutăm în multitudinea de divertismente orice poate imortaliza momentul, orice ne poate aminti de tinerețe ca de perioada glorioasă a existenței noastre. Asta în cazul în care nu vorbim despre un ”carpe diem” inconștient, ci ne raportăm la personaje dornice de a schimba ceva în viața lor în sensul acesta. 

Concluzia la care am ajuns este că oricâte momente încărcate de furia tinereții am avea, am trăi, voit sau nu, oricâți oameni ar trece prin fața ochilor noștri, prin brațele noastre, oricâte sărutări am fura sau le-am lăsa pierdute pe buzele altora, timpul are grijă să stocheze în căpșorul, dar, mai ales, în sufletul nostru, oamenii, momentele, relațiile care l-au ocupat mai mult de o clipă, care și-au întins vocea pe minute bune la telefon și ore multe privindu-te în ochi. Oamenii ăștia nu ai cum să-i uiți pentru că nu te-au atins în trecere grăbită pe strada, ci au stat langă tine și te-au strâns în brațe.

De aceea nu mai forțez timpul, nu-l mai supun chinurilor uitării. Vreau să-l las să-și aleagă singur oamenii supuși înlocuirii, sau pierderii. Pentru că mi-am dat seama că e independent de mine, că nu-l pot obliga să treacă mai repede, ori mai încet în detrimentul unora sau în favoarea altora. 

Suntem răniți, sau am fost, am plâns și ne-am tânguit și ne-am dorit să batem din palme și timpul să rezolve. Ei bine, timpul nu lucreaza așa. Ne cere să avem răbdare, ne îndeamnă să plângem când ne e dor, să râdem când ne readuce în fața ochilor momente amuzante. 

Timpul ne readuce gustul cinei de marți seara și amintirea vinului roze ales împreună, ne înmoaie buzele în el și ne urează ”Poftă bună!”. 

Asfalt sepulcral.

Pomeții de sticlă se sparg de pietre,

Când cad izbiți de suflul durerii.

Implozia i-a sfărâmat rărunchii,

Făcându-i plămânii țăndări,

Iar aerul nu mai pătrunde.

Sita traheei și-a închis ochii.

Mâinile se încleștează în jurul pietrelor,

Ca ghiare de vultur furios

Și le smulg fără milă rădăcinile.

Venele îi sugrumaă picioarele,

Sângele i s-a închegat in ele

Și-o înțepenesc lungită pe asfalt.

In cioburile feței calcă tălpi goale

Și sângele curge încet spre inimă.

O altă viață îi posedă corpul acum.

A ei a părăsit-o.

S-a scurs în canalul de pe trotuar

S-a regăsit în mizeria din el,

Murdăria în care s-au desfătat ochii ei 

În momentul ce-a precedat căderea.

Și-a contopit existența cu lighioanele subsolului,

Și-a lipit conștiința de pereții umezi,

Pe florile de mucegai prinse de tavan.

Canalul se transformă în mormânt de suflete.

Au cazut în el prea multe vieți distruse.

S-au dezlipit de trup și s-au aciuat acolo,

S-au trasformat în șobolani

Și-au ros resturile lăsate de alții.

In stăpânirea altei vieți,

Cu căldura altui sânge,

Adună cioburile, se ridică și pleacă.

Lasă în cavoul deșertăciunii și deznădejdii

Pe vechea ea, a lui, a lor.

Și nu se mai împiedică.

Niciodată.

Un ultim vers călâi.

Dă-mi chipul tern pe riduri
și zâmbetul pe lacrimi.

Dă-mi ochii închiși de soare
pe ochii închiși de lacrimi.

Golește-mi inima de dragoste
și umple-o cu venin.

Aruncă pietre mari pe strada
unde nisipu-i fin.

Albește-mi tâmplele,
acum cărbuni stinși

și-usucă-mi si privirile
ce-noată-n amintiri.

Lasă-mă pe vas ca
ca pe căpitan.

Acum că ti-am permis
Să mături tot pământul
Cu sufletu-mi și trupu-mi,
Să mă izbești de stănci,
să mă întorc în marea
rechinilor feroce,

Acum când încă zace
în mine demnitatea,
Aș vrea să-ți zgârii chipul
din mintea-mi posedată,
Să-ți ard privirile
din orice amintire
Și surdă să pot fi,
atunci când din imagini
Imi sună-n urechi glasu-ți,
un glas al despărțirii.

Ridică și te-mbracă,
Ia-ți haina de pe scaun,
Să-ti serg parfumul dulce
Din nările-mi curate.
Să iei tot de la mine
Și sărutări furate
și-mbrățisări pierdute
și chipul tău angelic
din creier să mi-l smugi.

Să legi cu funii groase
Și viața mea cu tine
Și clipa întâlnirii
și cea a despărțirii.
Să ștergi c-o gumă bună
tabloul încropit,
Căci nu e chip de ramă
Căci cred că ne-am grăbit.

Să bați din palme o dată,
iar eu să mă trezesc.
Să fiu hipnotizată,
din vis să mă opresc.
Să-mi zvârl pe o fereastră,
privirea cea pierdută
și-astfel s-alung pe veci
himera nevăzută.

Acum că ți-am permis
să faci din sange apa,
din gând să faci nalucă,
Pe câmpuri chipul tău
din ochi să mi se ducă,
Permite-mi să-ți închin
cu sufletul pe cuie,
Un ultim vers călâi,
din inima-mi călâie.

Verba.

Cuvantul poate fi oricand un mijloc imperfect de comunicare, dupa cum zicea Zacharias Lichter, "tot ce e sens, continut real, scapa printre silabe ca aburul prin tevile sparte".

La inceput a fost Cuvantul. A fost, deci, primul. A precedat Totul. Nu sunt in masura sa procedez la interpretari biblice, nici macar sa-mi expun o parere cu privire la decizia lui Dumnezeu de a aseza Cuvantul in Nimic. Poate pentru a contura Universul dupa forma sa.

Mi-ar placea sa-i atribui Cuvantului o forma geometrica, una regulata, dar ma izbesc de intrebarea: cand vreodata a fost natura Cuvantului perfecta? Cand au putut oamenii sa exprime numai prin vorbe ceea ce au dorit, DE FAPT, sa spuna? 

Tot ceea ce spunem e decisiv. Tot ceea ce emitem pe care orala nu mai putem retrage. Ca e adevar sau minciuna, odata spus nu mai poate fi luat inapoi. Si poate, bineinteles, sa faca rau sau bine. Dar nici macar asta nu putem anticipa. Exista posibilitatea sa mintim cu un scop bun, pentru a proteja, pentru a mentine bunastarea in relatiile interpersonale. Dar cum stim noi ca, intr o zi, adevarul modelat dupa propriile cuvinte nu se va intoarce in forma sa naturala impotriva noastra? N-avem de unde sa stim. Putem doar spera ca intentia (buna, in esenta ei, protectiva, chiar) isi va mentine credibilitatea si nu va fi nici sfaramata de matorii inatamplarilor reale. Dar nu mintim numai din condescendenta fata de semeni. Mintim si din nestiinta, din grandomanie, din prostie, de nevoie uneori( pentru a ne sustrage unor situatii neplacute, pentru a nu participa la evenimente care ne pot provoca probleme). Dar cel mai daunator motiv din care mintim este rautatea. Atunci cand transformam cercul (Cuvantul perfect) intr-o forma geometrica atat de neregulata, incat nu mai e chip sa o readucem la o forma apropiata de cea initiala nici dupa straduinte de ani de zile. E combinatia aceea de cuvinte care nu doar deformeaza adevarul, ci il ascunde in spatele unor fraze rostite cu buna stiinta, cu precizie elvetiana, care tintesc exact modificarea starii sufletesti  a cuiva, a relatiilor sale cu alte persoane, a defaimarii fara motiv, a conturarii unui cadrul pe care , mai apoi, sunt asezate alte si alte cuvinte distantate de adevar si care, in final, duc la o constructie consolidata impotriva careia 'inculpatul' nu are nicio sansa sa actioneze. Aceste cuvinte sunt cele pe care ar trebuie sa le smulgem din mintile noastre, pentru a nu apuca sa le rostim, pentru ca, fiti siguri ca odata inceputa hora, trebuie sa jucam in ea. Inchei aici despe puterea distructiva a Cuvantului, pentru a ma axa pe varietatea interpretarilor la care poate fi supus.

Oamenii. Doamne, oamenii sunt cele mai bune personaje dintr-o comedie atunci cand vine vorba de cuvinte.  Suntem cu totii oameni, de altfel, si nu numai o data ni s-a intamplat sa punem vorbe in gura cuiva, ori sa  ne inchipuim ceea ce , de facto, acea persoana a spus. Exista si aici un drum care intalneste intr-un punct trei cai, doua prin care se poate abate de la drumul intial si una care-l mentine pe calea pe care s-a pornit interlocutorul sau. O eliminam, deci, pe cea care aduce sensul real si intelegerea binevoitoare a cuvintelor cuiva si ne oprim asupra celor care se indeparteaza voit, ori fara dorinta de la ruta initiala. Am facut cu totii asta la un moment dat si as fi, cred, ipocrita sa fac aici referire numai la ceilalti, oamenii din jurul meu pe care ii cunosc sau nu. Dar nu numai o data vorbele mi-au fost interpretate. Pentru ca asa suntem noi creati. Sa vedem ce ne place, sa intelegem ce vrem, sa dam forma diferita unui fond creat fara intentii rauvoitoare. Pentru ca astfel putem sa defaimam, sa denigram, sa atacam o reputatie. Ce nu ne dam de fapt seama este ca, de cele mai multe ori, nu facem decat sa ne atacam pe noi. Asta in cazul in care preopinentii nostri cunosc realitatea in forma ei reala, caci, in alt caz, vor trai doar cu constiinta realitatii create de noi. De aceea spuneam: trebuie sa avem intotdeauna grija ce vorbim, ce scriem, pentru ca , odata introdus sub ochii cuiva, prin urechile cuiva, acel lucru nu mai poate fi retras. Oricat de eronat ori fantezist ar fi. Chiar daca l-am spus/scris fara a incerca sa aducem vreo alterare a parerilor cuiva despre altcineva. Oamenii, noi, adica, pentru a ne apara, pentru a ne comporta ca niste pauni care-si umfla cozile pentru a demonstra veridicitatea cuvintelor "ti-am spus eu!", pentru a-i indeparta pe altii, actionam, din lasitate,, din prostie, din reavointa, impotriva lor. Atribuim unui singur cuvant un monolog dostoievskian, creat dupa forma si asemanarea gandurilor noastre. Nu doar o data mi s-a intamplat si mie sa doresc a face bine, dar sa iasa prost. E cea mai des intalnita circumstanta orala/scrisa, care produce digresiuni semnificative de la Cercul despre care vorbeam mai devreme. Cazual exista, dupa cum spuneam, oameni care au o imagine clara a realitatii si nu-si insusesc ochelarii de cal ce le sunt inmanati. Acelea sunt , fara doar si poate, intamplari fericite, care deschid ochii tuturor. Exista, si nu ma indoiesc de asta, si alti factori care influenteaza cantitatea de adevar din cuvinte, cum ar fi durata relatiilor dintre oameni, intensitatea lor, culegerea de calitati si defecte pe care siau format-o unii despre altii pe parcursul vremii, poate chiar dorinta de a nu distruge aceste relatii pentru a crea altele noi. Caci nu doar din rautate au loc deviatiile de la adevar, in multe dintre cazuri ele pornesc de la o rafuiala mai veche intre alti oameni, unde apar pareri diferite, un cuvant asezat gresit, ori chiar o intreaga pledoarie cu privire la  atentionarea "ti-am spus eu!" sau o alipire de opinii la "ma gandeam eu ca ceva nu e in ordine".

Din pacate, nu putem nici sa nu vorbim. nu ne putem erija in protectorii adevarului suprem pe care il propovaduim la tot pasul, pe care il purtam cu noi tot timpul ca arma impotriva minciunii. E o imbecilitate sa credem asta. Putem, insa, sa le facem pe plac oamenilor. Nu sa incercam sa cream o intreaga poveste despre ce am zis, cand am zis, de unde a pornit si cum a pornit, pentru ca nu exista chip sa inlocuim ceea ce deja s-a format in mintea celuilalt cu realitatea noastra fara pic de neadevar in ea. De aceea, cel mai frumos este sa incercam sa ne cerem scuze. Sa le cerem, nu sa ne scuzam. Daca gasim in interiorul nostru puterea de a ne propti in fata altei persoane cu  un sincer " te rog sa ma scuzi daca ti-am gresit", chiar daca greseala este una inchipuita, dupa cum bine stim, inseamna ca putem fi onesti fata de noi, putem sa ii dam celuilalt de gandit, de meditat, ori putem sa-i impamantenim credinta ca intr-adevar suntem vinovati. In cea din urma situatie nu ne ramane decat sa facem un pas in spatele usii, sa o inchidem cu decenta dupa noi, sa coboram scarile principale pe care am si urcat in vietile unor astfel de oameni si sa-i lasam sa-si continue existenta fara a ne mai intalni in curtea lor. 

Antonimul care ne fereste cel mai bine de situatii de acest tip este tacerea. Cea mai buna prietena a noastra. Intr-un secret nu incap terte persoane decat daca nu mai e secret. 

Ohoo, si cate ar mai fi de scris si cuvantat despre imperfecta forma de comunicare prin Cuvant.Trebuie doar sa ne ferim a face rau. De vorbit despre altii, de "barfit" cum se zice, cu totii vorbim, povestim, ne dam cu parerea, spunem ce ne supara, ce ne face fericiti, ne plangem sau laudam. Insa cand facem toate astea avem datoria sa ne si gandim ce forma iau cuvintele noastre in sufletele si mintile celorlalti.  

E aproape imposibil, dar de foarte multe ori necesar.

Daca ale mele cuvinte au biciuit, imi plec fruntea si, dupa situatie,va rog,  iertate sa-mi fie!

”Plângi!"

"Noaptea,
când e somnic in casa,
poti să plangi."

Tu mi-ai permis să plâng.
M-ai indemnat, chiar.
Mi-ai ordonat,parcă.

Și mai plânsesem până atunci,
dar fără dăruire.
Nu mai vărsasem lacrimi ușoare.

Apa ce-mi curgea pe chip era grea,
Durea, ardea.
Pielea imi sfaraia.

Simțeam cum ochii îmi sunt trași
de sforile lacrimilor.
Cum ies din orbite.

Viforul tristeții se întețea
în fața cristalinului
Și mă orbea.

Durerea era diferită.
Diferită de cea pe care o propui tu.
Acum vreau sa plâng.

Și plâng când vreau.

Nihil est.

Imposibilitate. Acesta este cuvantul care defineste in totalitate si in profunzime o situatie financiara apropiata de zero. N-ai bani, nu existi, mai pe scurt. Ziua de astazi mi-a dovedit, fara tagada, ca fiecare pas pe care il faci este conditionat de o anumita suma de bani. Fie ea una insignifianta, care te ajuta sa cumperi o sticla cu apa intr o zi fierbinte de vara, fie una imensa notata pe cec-ul ce urmeaza sa fie schimbat pe un iaht. Chiar daca nu exista putere de compaatie intre cifrele si numerele despre cae vorbesc,am realizat astazi, ca este, practic vorbind, nu doar dificila, ci chiar puternic oneroasa orice forma de trai, daca acesta nu impune o suma decenta care sa asigure omului painea de toate zilele si toate acele lucruri adiacente ei. Cele mai simple, de altfel, nu fac niciun fel de referire  la 'bunurile de lux' care , bineinteles, urca individul in ierarhia sociala. Oameni de rand sa ne numim si nu putem trece strada fara bani in buzunar.
Ne temem de faptul ca in viitor putem fi condamnati la o viata a carei traiectorie nu are voie sa se abata de la traseul 'slujba/serviciu/job', deoarece lucrurile ce o compun (casa, masina, bunuri personale) reprezinta, in mare masura, imprumuturi pe care trebuie sa le inapoiem intr-o anumita perioada. De cele mai multe ori una care se intinde pe lungimea mai multor ani. Cam jumatate din viata. Asta in cazul in care ies din schema anumite 'ajutoare conexe' propulsate din conturile parintilor, ori datorate fortuitului(castig la loterie, mosteniri neasteptate, etc). Suntem, intr-adevar, in expectativa unei astfel de vieti. Una formata din ipoteci, datorii, care ne obliga la pedeapsa perpetua a stresului, a incapacitatii de urmarire a viselor pe care le avem de mici, a obligativitatii de a ne darui unor obiceiuri neplacute, a unor rutine bine remunerate, dar insuficiente sufletului, sa ne vindem toata viata pentru banii pe care urmeaza sa-i obtinem la sfarsitul fiecarei luni. Iar acesta este un scenariu fericit, cel in care primele cifre si numarul de zerouri din salariu ne permit sa ne angajam la achizitionarea unui acoperis deasupra capului.
Spun asta acum, la aproape 22 de ani, in conditiile in care viitorul nu-mi poate fi asigura ex ante. Iar pozitia mea fata de viata o iau mai multi jucatori ai generatiei mele. Si nu numai. Am alergat astazi pe holurile a doua etaje, unde, in cateva ore s-a dus tot ce era numerar in portofel si parte din ce aveam pe un card. Si aveam. Multumesc lui Dumnezeu, au fost acolo. Si nu pentru placeri lumesti caracteristice oamenilor, ci de nevoie am 'aruncat' cu bani in stanga si in dreapta. Si mi-am dat seama ca nu suntem potentiali sclavi sau aspiranti la sclavie, ci ca, si fara acele bunuri care ne transforma-n robi, tot nu scapam de povara acestei griji.  E de ajuns sa avem nevoie de ceva, mic, mare, e un ceva ce costa. Si zilnic ne izbim de aceste'ceva-uri'.
Din fericire, familia sau prietenii nu sunt 'ceva', sunt acel ceva gratis, acel ceva pe care trebuie sa-l exploatam sufleteste fara mila, bineinteles in sensul bun. In afara de suflet, nu putem decat sa ne subjugam dictonului: "Am bani, deci exist!". Din pacate.

Arde.

Tocmai pentru focul care ma arde incet,
Care-mi mistuie inima si gandurle cele mai indepartate de tine.
Care transforma in scrum zidul in spatele caruia te-am izolat,
Care izbucneste cand nici nu ma astept
Si se inteteste cu orice rafala de ganduri, de voci, de imagini, de nume si vise.

Focul asta care arde mocnit
Si deodata se transforma in lava,
Inghitindu-mi linistea.

Focul asta care scoare fumul
Ce-mi inabusa orice putere, speranta.

Focul asta naprasnic,
Ce ma raceste mereu si mereu
Va mai arde.

Iar eu voi sufla in el sa se stinga.

Numai eu.

Voi ști numai eu

Cât cer s-a stins 

Când stele căzând

Mi-au ars sufletul.

Voi crede numai eu

În soarele care 

A apus

Odată cu „noi”.

Voi simți numai eu 

Roua dimineților 

Stropindu-mi pielea

De sub mâinile tale.

Voi cântări numai eu

Apa

care, curgându-mi din ochi,

M-a salvat de la înec.

Voi rupe numai eu

Pagini din trecut

Și le voi da foc

În mine.

Voi privi numai eu

La clipele din trecut

Și-atunci numai eu

Îmi voi aminti de tine.

Voi ști numai eu 

Cât cântarea în ochii tăi iubirea mea

Și cât în ochii mei,

Hon.

Cealaltă și celălalt.

Cealaltă față a oamenilor poartă masca trădării.
Cealaltă inimă  e împietrită.
Cealaltă clipă ce fu a desfătării s-a scurs în nu mai mult de-o clipă.
Cealaltă vorbă purtată-n vânt  era prevestitoare.
Cealaltă stea pe cerul stins n-avea culoare.
Cealaltă mână prinsă-n mană nu era mâna mea.
Cealaltă ploaie de vară era mai caldă, pot să jur.
Cealaltă bancă pe care n-am stat era vopsită, ne lăsa urme.
Cealaltă carte pe care-am citit-o era cu lacrimi la final.
Cealaltă femeie pe care am iubit-o, de fapt, nu , n-am iubit-o.
Cealaltă viață de-o voi trăi, va fi o altă viață.

Celălalt vis pe care l-am avut era nedeslușit.
Celălalt suflet din mulțime era necunoscut.
Celălalt ieri e mai departe de o zi-n trecut acum.
Celălalt car cu fân a luat-o pe alt drum.
Celălalt telefon suna mai tare.
Celălalt chip din poză era mai luminos.
Celălalt fir de ață era stătea în ac mai bine.
Celălalt drum pe care-o apucasem era anevoios.
Celălalt zâmbet, ușor forțat.
Celălalt dor cerșește iubire.

Celălalt pentru cealaltă va însemna mereu mai mult.
Dar cealaltă pentru celălalt o clipă numai din trecut.

Bilant pe anul 2.

Parca mai ieri cutreieram petrnu prima data strazile Bucurestiului, si iata-ma azi dand indicatii unora care nu stiu incotro s-o apuce pe drumurile intortocheate ale Marelui Oras. 2 ani. Maamaaaa, cate se pot intampla in doi ani fara sa-ti dai seama! Cat de repede pot alerga pe langa tine, ori merge in pas cu tine anii pe care  toata lumea ii considera 'cei mai frumosi din viata'.
Asa cum obisnuiesc, la finele unei actiuni trag linie si vad cu ce m-am ales pentru munca pe care am prestat-o. La finalul anului 2 dupa linie stau multe lucruri, intamplari si oameni, mai ales oameni. Stiti, va mai spuneam eu si-n alte postari ca sunt un fan al oamenilor, iar in anul ce-a trecut am reusit sa-mi dezvolt fanatismul.
Am trait, am cunoscut, am trecut peste vechi probleme, am dat de altele noi, le-am rezolvat si pe alea si , ca ciupercile dupa ploaie s-au ivit altele. Dar asa suntem  noi construiti sa ne plangem, deci trebuie sa le invoc. Am invatat in anul doi, am invatat la scoala, am invatat din intamplari, ale mele si ale altora, am legat prietenii, am rupt prietenii, am consolidat prietenii, am descoperit, am ras, am plans, am mai aruncat din mancarea pe care mi-a trimis-o mama, am luat vitamine, am slabit groaznic, am mai pus kilograme apoi, am dansat, am baut ( nu doar suc), am trecut cu bine prin cele 2 sesiuni ( 3, cu aia de comnicari stiintifice:))), am daruit si am primit cadouri.
Cea mai importanta actiune de anul acesta a fost c-am iubit. Am iubit mai mult decat in anii precedenti, mi-am dat seama ca iubirea e nelimitata. Si ma refer aici, in primul rand, la parintii mei. Poate cu cat cresti, inaintezi in varsta si treci prin unele experiente, iti dai seama ca niciodata nimeni nu os a te iubasca asa cum o fac ei si nimeni n-o sa ti fie aproape neconditionat asa cum iti sunt ei. Fie ca mama se afla la 300 km si tata la peste 2000.
Am cunoscut oameni noi datorita fortuitului. Oameni deosebiti care au intrat in viata mea fara sa-mi dau seama, iar cand am facut-o n am mai avut putere decat sa ma bucur. Am primit caldura si am oferit la randul meu. Am ascultat cuvintele lor si mi-a facut bine atunci cand eram facuta bucati, am primit sfatul lor si am facut cea mai buna alegere, i-am sunat si au fost acolo pentru mine. Chiar daca sunt atat de noi. (Ma gandeam acum, ca sunt unii oameni ca lucrurile alea noi care se uzeaza pana trebuie sa le aruncam, si, intr adevar am avut parte si dintr-astia, dar 90% am avut parte de oameni noi care raman noi pentru totdeauna, care nu-si schimba infatisarea, care nu-si pierd zambetul, ca au aceeasi tonalitate in voce si care, mai ales, sunt sinceri). Oameni care alaturi de ai mei m-au ajutat exact atunci cand mi-a fost mai greu. Oameni pe care ii admir pentru ce sunt, pentru ce fac, pentru cum fac, pentru cum infrunta viata, pentru cum depasesc problemele, pentru cum se iubesc, pentru cat sunt de frumosi, intelegatori, extraordinari.

Eu fara oamenii acestia nu as putea trai.

Iti multumesc, anule 2, pentru oamenii care s-au remarcat prin excelenta: mama, tata, Andra (ca-ntotdeauna), Cami, Alex, Ana,Ioana, Geo, Sara, Lavi, doamna Luminita! Va multumesc si voua, dragele mele domnisoare, doamne si domni! Va multumesc!

Cer in ochi de copil. Tabloul ochilor pe care vreau sa-l inramez.

Ati vazut vreodata cerul? Normal. Dar l-ati privit vreodata atunci cand e limpede, fara nori, cand exprima? Daca da, ce vi s-a parut ca exprima? Profunzime? Imensitate, dor necuprins, puritate? Ori desertaciune, gol, panza goala pe care mana unui pictor iscusit poate 'intrupa' o poveste nescrisa?
Ei bine, eu am privit cerul in ochii unui copil. Am fost zguduita de imensitatea privirii, mi s-a zbarlit parul pe mana simtind launtrul acelor ochi minunati. Stiti ce mi-a inspirat, ce mi-au transmis mie acei ochi memorabili? Intelepciune. Da, profunzimea intelepciunii absolute. Si nu glumesc si nici nu exagerez, ci doar incerc sa descriu ce senzatie mi-a inoculat momentul in care ochii nostri au facut contact. Nu e prima data cand interactionam vizual, si nu e prima data cand imi dau seama ca e un copil enorm de 'matur' in anumite situatii, dar copil, nu uit ca e un copil inconjurat de aura naivitatii si a frumusetii copilariei. Dar in seara asta m-a socat. AM auzit , pe parcursul timpului, a vietii mele, ca intelepciunea vine de la cei mici. Si in repetate randuri m-am intrebat cum e posibil sa o identificam in ei, fara sa o asociem cu fortuitul. Ei bine, astazi am atins punctul de cunoastere a acelor vorbe, si AM SIMTIT intelepciunea, nu am descoperit-o in vorbe sau in  comportament. A fost o clipa ce m-a facut sa realizez ca sunt mica, foarte mica si ca stiu putin, foarte putin in comparatie cu copilul. A fost o clipa in care am invatat dintr-o privire, o privire care era, parca, incarcata de ani, de experiente, de milostenie, de cunoastere, o cunoastere care m-a strapuns, care m-a transpus intr-o lume reala. Lumea copiilor. Jucarii, desene animate, biciclete, vorbe stalcite, zambete de copii, toate acestea sunt si raman ale copiilor dar intelepciunea, Doamne, intelepciunea este ceea ce putem noi desprinde din ei.
Stiti cu totii tablourile lui Tonitza. Daca nu, macar ati auzit de ochii pe care-i picteaza si pentru care e celebru.  Niste taciuni pe chipuri care nici macar nu par frumoase. Poate acum il inteleg pe Tonitza, poate inteleg pictorii care sunt cunoscuti pentru un element distinctiv. E minunat cand intelegi ceva!

Am invatat astazi. Intr-un moment am invatat tot!
Felicitari, parinti pictori ai celui mai frumos tablou.

Elogiu pentru un cârlig prins în piept.

S-a desfăcut ușor, parcă mult prea ușor.
Și m-a lăsat să respir.
Plămânii s-au dsprins din strânsoare,
iar inima a revenit la locul ei.
Ar fi trebuit să rămână o gaură urâtă,
să curgă sânge.
Nici gând.
Totul e curat pentru cicatricea altei răni.
Una care să fie, într-adevăr, rană.
Dar am simțit durerea...
Cărligul stătea agățat și trăgea.
Trăgea sufletul spre alte vremi.

L-am agățat acum de-un sac cu gânduri
în care am pus pietre de moară,
și l-am aruncat într-un hău.
să fiu sigură căacest cîrlig n-o să se mai înfinga
în pieptul meu.

Ințelepciunea Voastră,

In calitate de umil servitor al prieteniei nemaipomenite ce ne leagă, vă rog să-mi permiteți să vă dau o veste: pe 31 mai 2013 ( adică mâine dacă public postarea inainte de 00:00/azi, dacă ma lungesc pân' la doișpe), împliniți fabuloasa vârstă pe care o dețin și eu: 21 de ani. Cred că în acest moment petreceți din plin ultimele minute ale trecutei vârste de 20 de ani pe care o părăsiți, după cum bine știu, cu mare mâhnire, având în vedere că nu se mai întoarce vreodată.
Acum, lăsând politețea (pe care, de altfel o manifest față de tine zi de zi) la o parte, lasă-mi să-ți spun că nu-i mare scofală să ai 21 de ani, mai ales că tu vei fi mereu tânără și frumoasă, iar cei din jurul tau n-or să depășească niciodată numărul 20 când vor încerca să-ți ghicească vârsta. Vezi tu, anii sunt ca unii oameni: vin și pleacă fără să se mai întoarcă. Partea proastă e că și noi manifestăm față de unii ani sentimente pe care le simțim față de unii oameni, ceea ce ne face să-i dorim înapoi. Dar ce să vezi? Ghinion, certificatul de naștere arată că nu mai putem face asta! Și-atunci ne lovește melancolia. Dar oamenii care pleacă sunt de mai multe feluri: cei care rămân în amintire (într-o manieră frumoasă, sau neplăcută, din păcate) și cei care ni se șterg din memorie. La fel sunt și anii, deci poți trăi orice vârstă la intensitate maximă, oricâți ani ai avea, dacă amintirea vremurilor trecute îți permite. Te prinzi tu care-i treaba dacă eu m-am încurcat în idei.
Tu ești unul dintre oamenii care-mi vor permite să ma întorc mereu la 20 de ani, la 21 și la câți ne-o mai permite bunul Dumnezeu să mai petrecem împreună. Prezența ta în viața mea este cea care ma împinge să folosesc apelativul din titlu, să ma plec înaintea ta pentru toate momentele în care mă trântești cu capul de pereți și pentru cele în care iei din brațele mele toată vinovăția pe care o îmbrășisez. (uneori voit, recunosc). Ți-a spus vreodată cineva că ai cea mai caldă voce de pe pământ și că ești în stare să stăpanești o tornadă atunci când apari? Simt uneori că în ființa aia mică ce se uită la mine ca la stâlpul de telegraf( când îmi pun tocuri), sălășluiește forța a un milion de oameni gata să-mi sară în ajutor dacă sunt în pericol. (Să știi că uneori mi-e teamă pentru cei care mă supără:)))
Necondiționat, întotdeauna, în orice circumstanțe, independent de cine va fi langă mine, cu toată dragostea, mereu deschisă, mereu pregătită, oriunde ai fi, de orice ai avea nevoie, voi fi acolo!

La multi ani, frumoasa, ghidușa, zvăpăiata, simpla, sofisticata, luminoasa, nemaipomenita, micuța, adorabila, iubibila, furioasa, temătoarea, radianta, grăbita, obosita (in sesiune), credincioasa, pufarina mea!!!!
La multi ani tie, multi ani sănătoși, mulți ani fericiți și împliniți, mulți ani alături de cei pe care-i iubești, multi ani cu multe realizări!

Îți mulțumesc că ești prietena mea și pentru că-mi permiți să fiu prietena ta.
Te iubesc!
La mulți ani!

De familie.

Mi-e cel mai drag,
mă topesc în ochii senini
de familie.

Culeg lacrimi de pe chipu-mi
când surazand ma uit
cu inima deschisă și cu gândul tremurând
la un tablou
de familie.

Cel mai gustos fruct,
cea mai frumoasă floare,
cel mai strălucitor, pe cer, soare,
în noapte cea mai pronunțătă stea,
în vis cel mai frumos înger,
cel mai copil în poza voastră
de familie.

Serios că-mi pier cuvintele, cum și graiul îmi piere atunci când trebuie să vorbesc cu voi, despre voi. Mi-e că dacă ma arunc în tot ce simt, discursul, pe lângă liric, devine necredibil. (aparent lingușitor).
De aceea îți confesez doar că simt o nemaipomenită onoare ca am reușit să vă cunosc, că cineva acolo Sus mi-a trimis asa model DE FAMILIE.
Iar  ție nu pot să-ți spun astăzi decât că mă bucur pentru cât de darnic a fost Dumnezeu cu tine. Porți în inimă și în ochi fericirea celei mai mari bogății. Ai zâmbetul binemeritat al unui învingător. Ești un învingător! Iar la finalul cursei primești întotdeauna cele mai frumoase premii: o soție extraordinară și o fiică pentru care încă trebuie să se inventeze cuvinte de laudă. Tu nici nu trebuie să-și faci griji pentru finalul cursei, e oricum mereu câștigată.
Te felicit pentru calitățile cu care ai fost înzestrat și pentru cele cu care te înzestrezi: de om, de soț și de tată.
Vă mulțumesc pentru fericirea pe care o împartășiți și cu mine și mă rog la Dumnezeu să vă țină mereu sănătoși și puternici, cu liniște în suflet.
Chiar dacă e un mesaj pentru ziua ta, întelege, te rog, ca nu îl pot scrie doar la persoana a doua singular. TU ești VOI, iar pentru mine VOI e ceva de urmat.
La mulți ani, Domnule! Să fie mulți și sănătoși, că ai de ce te bucura!

Și-acum să curgăăăă viiinuuuul!! (șampania, vodca, ce-o fiii:)))

În creion.

Speranța=dependență pură a unui suflet vlăguit,
nevoia de control a ceea ce ar putea disparea odată cu rupturile.
Nu de control. De legătura.

=necesitatea confirmării unei realități.
Nu confirmare. Existență.
Dorința de a nu simți schimbarea.
De a nu o trăi.
De a amăgi sufletul că se poate,
Că există viață după cutremur.
Măcar o viață care atârnă de-un fir de ață.
Impresia unei vieți.

Dar cică timpul trece
și nici măcar cicatrici nu rămân.
Să fie adevărat?
Să fie tabloul vieții făcut în creion,
iar timpul să fie radiera?

Cufărul.

Aș vrea sa port  pe umeri greutatea unui cufăr în care să nu-mi amintesc ce am îndesat, dar din care să pot scoate oricând tot ce îmi doresc. Nu cred, totuși, că aș fi în vreun fel împiedicată de kilogramele lui, pentru că  n-ar fi unul plin cu obiecte. M-aș feri să-mi îngreunez drumul cu lucruri de care ma pot descotorosi, firește, cum te descotorosești de lemne iarna. Dar lucrurile alea nici măcar nu-mi stau în cale. N-am nevoie nici să le ascund în spatele unei uși încuiate, nici să le înec în cadă până la descompunere. Alea-mi vor furniza peste ani amintirile de atunci pe care vreau să le ferec acum.  Dar nu amintiri vreau să încastrez acum între pereții unei lăzi, ci trăiri. Trăiri trăite pe a căror intensitate o resimt de fiecare dată în varianta ei inițială.
Acele momente din viață care ne marchează, care ne schimbă existența și concepțiile, sentimentele și speranțele, gândurile și planurile. Acele clipe pe care nu vom reuși niciodată să ni le reprimăm, tocmai pentru că le-am trăit. Fie ele frumoase sau nu, au capacitatea de a ne înmuia în momentele în care trebuie să fim cei mai puternici, să refuzăm  cu vehemență, sau să luăm cele mai potrivite decizii. Sunt acele momente a căror încărcătură pozitivă sau negativă intervine în voința noastră, luptă cu liberul arbitru, transformându-l într-unul captiv amintirilor. Au  forța de a anihila neutralitatea care ne-ar putea caracteriza în absența lor.
De aceea mi-ar prinde bine un astfel de cufăr. Și cred că tuturor. Cufărul rațiunii. Sau măcar o cutie, bine, o cutiuță.

Lăsați-i să plece, nu visați la întoarcere.

Lăsați câinii să latre, oamenii să muște,
Lăsați cerul să-mbie, noaptea să-nșele,
Lăsați focul să ardă, flăcări să lingă carnea,
Lăsați-vă toate visele pe masă, se joacă visarea.

Lăsați gâtul să scape strigătul sfâșierii,
Lasați lupii să urle în noaptea păgână,
Lăsați timpul să-și scurgă nisipu-n clepsidră,
Lăsați totul în urmă.

Lăsați cu dăruire, nu cereți milă vieții,
Lăsați pe câmp uscat apa cea clocotită,
Lăsați sub lemnul mesei fărâmele ultimei cine,
Lăsați veninul în colții șarpelui.

Lăsați, dar nu ucideți în suflet tot trecutul.
Lăsați, dar nu fugiți de epoca de aur.
Lăsați să curgă vinul în vasele de sticlă,
Lasați pe gât să curgă apoi cu tot amarul.

Lăsați să uite alții tot ce voi nu puteți,
Lăsați să ierte ei durerea procreată,
Lăsaț azi pe altarul gol al altei vieți
Jertfa de aur.

Nori pe alt cer.

Norii au gust de fum, de ploaie, de rugină.
Ei poartă pe umeri albastrul cerului.
și plâng.
Plâng de povara nopților tăcute,
plâng de absența stelelor de pe cer,
plâng din nimicuri și din lucruri mari.
Pe nori nu-i întreabă nimeni de ce plâng.
Au libertatea manifestării neobstrucționate de curiozitate,
sau de grijă.
Norii se pot mânia.
Sau rușina atunci când soarele apune și cerul e pictat în roșu.

Norii se pot ascunde în spatele norilor,
acolo unde nimeni nu-i caută să le ceară socoteală.
Sau să-i mângâie.

Pe nori coboară liniștea
în sufletele celor care nu sunt nori.

Nouă înșine.

Cred că cel mai greu este să ne convingem pe noi înșine. Să ne convingem de ce? De bine, de rău, de realitate, de ce este sau nu trebuie să mai fie. Să dăm cu noi prima bătălie ca să putem câștiga războiul.  Pe noi înșine ne mințim cel mai mult, pentru că numai noi suntem în stare să ne dăm dreptate atunci când greșim. Să transformăm greșeala într-o realitate care nu ar fi putut fi omisă. Suntem singurii care nu putem accepta adevărul adevărat, de aceea încercăm să ne convingem de adevărul minciunii noastre.
Ne protejăm de realitate creând alte realități, unele ideale, unele care nu țin cont de trăiri. De fapt ele țin cont exact de ce simțim noi cu adevărat, dar nu ne dăm seama. Pseudorealitățile pe care le creăm sunt înrădăcinate în simțurile noastre, impregnate în adevărata realitate care nu mai e și care nu mai poate fi. Păstrand pentru noi negăm posibilitatea de a păși înainte. Ne încastrăm viitorul în minciuna unei realități inexistente. Un viitor inexistent.
Și-atunci avem nevoie de terți raționali. Cu adevărat raționali, căci în fața altora mințim atât de bine afilierea la  realitate încât nu realizăm că o facem inconștient. Un „te rup în bucăți” spus la timp e doza necesară deșteptării. Și-atunci începem să fim sinceri cu noi.
Mulțumesc!

Retrag

Tot ce am fost gresit.
Tot ce am crezut gresit.
Tot ce am facut gresit.
Tot tu.

Vorbele mele ultime.
Gandurile mele ultime.
Faptele mele ultime.
Incercarile.

Ce nu mai pot retrage,
dar pot ucide in mine.
Ce nu mai pot arde,
doar ineca in mine.

Astazi retrag inspiratia asta intunecata
si ma arunc in bratele altei muze.
Astazi am inteles
neintelesul din mine.

Retrag.
Nu ma retrag.
Punct.

Revoltă.

Se naște din slăbiciune,
Crește odată cu conștientizare ei.
E îndreptată înspre noi.
Mi se pare normal, de vreme ce devenim proprii noștri dușmani.

Dacă am fi realiști
și nu utopici,
Am realiza ca un dres cu firul tras nu mai poate fi purtat vreodată.
Poate doar pe dedesubt,
unde nu-l vede nimeni.
Și nici așa, căci am simți tot timpul frigul prin firul tras.

Ne place să bravăm,
dar o facem prea devreme de cele mai multe ori.
Ne lovim cu capul de sus
și avem impresia că am mai înălțat pragul
și că putem să trecem nestingheriți.
Ei bine, nu-i așa.
Iar noi ne alegem de fiecare dată cu un nou cucui
care crește și crește.

Se-nvață greu o lecție fără teorie.
Măcar nu se uită ușor.
Dar cât de revoltați suntem după fiecare capitol învățat?
Suficient cât să măturăm cu noi pe jos. Noi cu noi.

Aproximativ unu pe doi.

Jumătate de zi e noapte.
Jumătate de inima: un atriu si-un ventricul.
Jumătate din noi mereu spune 'nu'
și mai mult de jumătate 'da'.

Am putea să vărsăm jumatate din lacrimi.
Am fi dispuși să suferim mai puțin de jumătate.
Ne dăruim cu ambele jumătați, totuși.
Întregul= jumătate + jumătate.

Suntem în stare să primim mai puțin de jumătate,
Să trăim pentru o altă jumătate.
Să credem în jumătate.
O jumatate de an, de veac, de viață.

Să vedem jumatatea plină a paharului,
Dar e golit mai mult de jumătate.
Și cu atâta sete beau alții
Și-acel mai puțin de jumătate.

Jumătăți de închisori ar trebui să fie pline
Cu oameni care ucid pe jumătate oameni.

tu.

Sa nu ma lasi singura cu gandurile mele.
E ca si cum m-ai lasa cu tine.
Dar tu pleaca, mergi in drumul tau.
O sa leg cu lanturi de tine gandurile mele.
Cu lanturi putrede, ca sa se rupa.
Caci nu pot sa le desprind de mine.
Alearga, furiseaza-te, porneste in noapte.
Nu veau sa te vad plecand.
Nu mi-as aminti decat chipul meu reflectat in ochii tai.
Nu-mi place chipul meu trist.
Am o oglinda care ma face sa rad cand ma privesc.
Ea nu-mi oglindeste niciodata interiorul.
Stie ca rasul oamenilor tristi e seva vietii.
Din el se inalta omul vindecat.
Deci nu vreau sa te vad cand pleci,
Urasc momentele incarcate de scuze si regrete.
Inseamna ca cineva a gresit.
Si ce? Din greseli invatam.
Astazi am invatat eu, maine vei invata tu.
Suntem autodidacti ai experientelor.
Paseste cu grija sa nu-mi strivesti sarutarile.
Si sa nu rupi lanturile.

De ce?

Golul doare?
Cum poate oare ceva ce nu este să doară?
Fericirea ne dă o senzație placută?
Da. Cu toate acestea nici ea nu există.
Suntem oare obsedați de existența fizică a lucrurilor?
Poate sunt eu.
Sau poate nu-mi pot explica altfel ceea ce simt.
De câte ori o putem lua de la capăt?
La nesfârșit, citeam într-o carte.
Totuși existența noastră e o parte insignifiantă a nesfârșitului.
Deci de câte ori suntem în stare să începem din nou numărătoarea de la zero?
Se spune că lucrurile mărunte aduc fericirea.
Ce ne facem dacă ochii de miop nu ne permit să le vedem?
Suntem atrași doar de lucrui imense, atunci.
Dorul. Ce este dorul?
Nici el nu există fizic.
Poate fi mic, mare, dar nu-l vedem oricum.
Zic unii că e o parte a sufletului dăruită cuiva.
O parte după care tânjim când este separată de noi.
Sau poate e orgoliu rănit de nereușita de a avea pe cine dorim alături.
Să nu ne pierdem capul suntem sfătuiți.
Eu n-am întâlnit niciodată oameni care să se termine în gât.
Nimeni nu m-a întrebat dacă am văzut vreun cap.
De ce plângem?
Ca să ne golim. Pentru că golul e plin cu lacrimi.
E bine să plângem, căci greutatea lacrimilor poate fi împovărătoare.
De ce râdem?
Uneori fără motiv.
Uneori ca să nu plângem, ca să nu fim prea goi.

Ne lovim pentru a vedea cum trece vânătaia.

Cred că în fiecare dintre noi sălășluiește nevoia unei dureri metamorfice. Pe care o putem crea, sau pe care o așteptăm tocmai pentru procesul de transformare ce urmează. Pentru clipele acelea de după în care totul se prăbușește în jurul nostru, iar noi rămanem agățați de un fir șubred. Momentele acelea în care vrem să fim singuri și să plângem, să ne plângem durerea în pernă sau pe umărul cuiva. Ne dorim de multe ori să fim victimele, de aceea poate și provocăm anumite evenimente. Ca să demonstrăm că suntem mai buni, că oferim într-o măsură în care, în mod clar nu am primit. Tânjim după teama că ceva nu va mai fi. Că viața ne va fi dată peste cap în mod iremediabil. Avem viziuni despre perioadele în care nu ne mai putem ridica.

Oare așa să fie? Suntem atât de capabili să ne dorim un abis sufletesc, psihologic chiar imuabil? 

Eu cred că este vorba despre dorința de a ne demnstra că putem să trecem peste. Despre nevoia de a găsi în noi puterea unei reînvieri, de a ne demonstra că avem suficientă forță cât să nu ne oprească sufletul în loc. Da, să ne demonstrăm nouă, pentru că cei din jur pot întelege, ne pot asculta, ne pot observa și admira, dar, principalul este să ne privim noi în oglindă astazi și să vedem că nu au rămas în privire rănile de ieri. 

Singurele care ne mai pot aduce înapoi sunt regretele sau amintirile. Și dacă facem cale întoarsă de la decizia inițială, frumoase sau nu, amintirile tot rămân. Se schimbă intensitatea, dar ele nu se sterg. 

Dupa 7.

Un opt intors spre moartea cea fireasca
respir-adanc din sufletul nemuritor,
varsandu-si tot veninul vesniciei
intr-un orizontal risipitor.

Dac-ar fi sa traim o vesnicie, oare am dobandi macar pentru o viata linistea dupa care tanjim uneori?
Daca ne-ar inzestra Dumnezeu cu nemurirea, am fi capabili sa o fragmentam in experiente, ori am folosi-o ca intreg, lasand-o sa curga pe langa aceleasi maluri?
Cum e oare sa iubesti fara limite? Ori sa ineci suferinta intr-o mare fara limite?
Sa n-ai prag. Sa nu te poti lovi cu capul de sus pentru ca n-ai cum sa te impiedici de pragul de jos.
Fara cadru tabloul vietii. Sa poti picta fara oprire si sa te poti opri unde doresti. Oare te-ai mai putea opri?
Sa-ti fie pus in brate infinitul, te-ai putea lipsi de existenţe efemere?
Te-ai mai putea deda unor dialoguri fiind tu insuti monologul nemuririi?
Te-ai mai putea opri din drumul tau stiind ca orice oprire te poate tintui in timp?
In valtoarea absolutului te-ai putea dedica unor gandiri limitate?
Si locul? Unde ti-ar fi locul? S-alergi la nesfarsit in jurul cozii precum un caine, ori sa-ti inghiti coada asemenea sarpelui simbol?
Sa-nveti sa-l numeri pe opt intors? Ai putea sa-l pui la socoteala?
Ai suporta sa fii nemuritor?
Sa-ti lansezi intr-un ecou infinit recurent glasul...

Apus.

Atunci cand stelele coboara de pe bolta cereasca.
.......... cand se sting.
.......... cand pe ele se varsa cenusa mortii
.......... cand se pravalesc in intunericul desertaciunii.
.......... cand se sfarama credinta in ele.
.......... cand se pierde speranta in vise.
.......... cand luneca spre sfarsit gandul frumos.
.......... cand, zdrobite de durere, nu mai au putere sa urce pe bolta.
.......... cand carligul numit 'teama' le tine in loc.
.......... cand suflul iubirii piere incet.
.......... cand urletul le-a sugrumuat dorinta de inaintare.
.......... cand viforul ispitelor le-a cuprins.
.......... cand nemurirea devine sluga timpului.
.......... cand trecutul e inecat in glorie.
.......... cand randurile curg sub penita dezamagirii.
.......... cand lacul nu mai oglindeste chipul.
.......... cand in bataia vantului zboara ultimile scantei.
.......... cand lava devine foc de veghe.
.......... cand nori negri se aseaza sub ele.
.......... cand dorul depaseste puterea de a indeparta lipsa.
.......... cand inima se sfarama sub greutatea lacrimilor.
.......... cand pe suflet se imprima cu fier incins golul.
au apus.