Eu.

Daca nu ar fi existat ura, oamenii ar fi iubit si raul, si interzisul si ar fi fost mai labili. Urasc oamenii slabi, pe cei care plang pentru lucruri nesemnificative, pe cei care se roaga de prieteni sa-i ierte pentru lucruri pe care nu le-au facut, pe cei care fac mofturi altora doar din prea multa dragoste. Din fericire (sau din pacate uneori, pentru ca-i fac pe altii sa "sufere") fac parte din categoria celor care efectueaza lovituri. Si nu sub centura, ci frontal. Nu am de ce sa ma ascund. Lucrurile sunt asa cum trebuie sa fie. Pentru ce sa continui o minciuna doar de teama de a nu-l face pe cel de langa sa devina un pachet de "vânătăi"? Prefer sa ma urasca acum si sa ma iubeasca atunci cand am nevoie , atunci cand isi va aminti ca eu am dat prima lovitura de intarire, cand va realiza ca a devenit, cu timpul, imun la "pumni" mai puternici. Cei care suntem astfel, putem fi deseori numiti NEMILOSI.Citeam intr-un zodiac faptul ca acesta esti si pericolul scorpionilor.

Iubesc mult, dar niciodata nu arat, sau poate nu indeajuns. Fac greseli, dar niciodata nu voi da altcuiva decat constiintei mele socoteala. Sunt propria mea alinare si propriul meu calau. Vorbesc mult, de cele mai multe ori prea mult. Imi place sa fiu ascultata si nu prea am rabdare sa ascult. Da, sunt defecte, si stiu. Si nu le recunosc din prea multa modestie. Le afirm pentru ca exista. Apreciez oamenii de incredere si nu am cuvant de onoare. Inca un defect este cel ca am incredere in oameni. E o sansa pe care o dau.

Fac compromisuri. Favorabile sau nu, mi se par lucruri picante in viata pe care trebuie sa le gustam. Intr-un moment trebuie, totusi, sa observam ca semaforul si-a schimbat culoarea si sa ne oprim. Fac aceeasi greseala de doua ori. Iert(sau mai bine zis, trec cu vederea) mult prea multe uneori. Nu suport sa pierd oameni doar din cauza ca au gura prea mare sau se enerveaza prea repede.

Sunt calma. Mult prea calma in situatii critice. E o calitate, dar mi-o pierd cand cineva tipa prea mult la mine. Atunci cred ca imi pierd controlul vocal.

Sunt mereu aici cand ai nevoie de mine. Urasc minciuna si iert tradarea.

In pincipiu nu ma supar din nimicuri. Nu-mi sta in fire sa ma cert cu prietenii, dar rar plang daca am impresia ca pierd pe cineva. Pentru ca nimic nu e definitiv. Nu astept sa fiu apreciata. Nu ma mai ghidez dupa aparente. Nu ma intereseaza nici chiar faptul ca altii au o parere proasta despre mine.Toate ca toate pana la mama si tata. Calcaiul lui Ahile ii concentreaza pe ei. E un indiciu daca nu vrei sa mai vorbesti cu mine.

Nu intorc capul dupa baieti. Nu ma simt vreo diva, pentru ca in primul rand nu sunt (nu e , din nou, un exces de modestie). CIne ma accepta, ma accepta cu bune si rele, cu ce am si ce-mi lipseste, satena sau bruneta, inalta si slabuta. In schimb, imi plac baietii inalti, in principiu bruneti. Mai nou nu mai am preferinta pentru culoarea ochilor(pana acum ceva vreme alegeam verdele). Nu ma impresioneaza unul care coboara dintr-un BMW, mai mult decat un tip care merge linistit pe centru. Nu-mi vad viitorul roz din perspectiva unui sot cu bani. Viitorul MEU mi-l fac EU.

In niciun caz nu sunt o persoana modesta cand dunt singura in fata oglinzii. Imi plac tocurile si nu ma deranjeaza ca am 1,86 cand port ceva cu toc. Culoarea negru este preferata mea.

Nu sunt o persoana pe deplin fericita. Mi-as dori uneori sa dau timpul inapoi. Mi-as dori sa fi avut o copilarie alaturi de ambii parinti. Ma bucur in schimb ca-i am pe amandoi sanatosi. Timpul nu-l mai pot da inapoi.

Si da, nu-mi pasa de nimic cand e vorba de mine.

f(om) : moral -->societate

Teoremă într-o perioadă, actuala axiomă a sufletelor minunate revine în prezentul trăit. Am fost mereu de părerea că independent de aspectul social şi cel economic, care la un moment dat ar putea constiui un impediment în descoperirea totală a unei persoane pe care o cunoşti, suntem în primul rând oameni. Oamneni în mainile cărora nu ar trebui să se afle puterea de a desconsidera semeni. Nu există discrepanţe care să ne catalogheze în « specii » incapabile de a lega noi prietenii cu « oponenţii », ci doar similituni structurate pe niveluri.(culturale, economice, sociale, politice). Diferenţele apar într-adevar în momentul în care aceste asemănări se ramifică datorită punctului de vedere al fiecăruia, a posibilităţii de a alege dintr-o varietate de componente, dar mai ales a sectorului căruia viaţa la daruit, şi pe care nu poate să îl modifice.(până la un moment dat).
Contează, în primul rând atitudinea creată de aria în care omul se dezvoltă şi de cei care îl înconjoară, valurile vieţii şi calmul unei existenţe lipsite de griji. Mai pe scurt mediul contribuie efectiv la transformările produse în individ.
Nu degeaba există stratificarea socială în funcţie de diferite aspecte. Etajele societăţii par uneori impermeabile, nereuşind să dea dovadă de vreo caracteristică nomadă. Trăsătura apare în momentul în care, omul, transcede între nivele datorită luptei cu viaţa (şi atunci vorbim despre o ascensiune) sau datorită repercursionilor acţiunilor sale, ori a unei situaţii nefericite (existând practic o regresiune din mai multe puncte de vedere).
Consider că cel care reuşeşte în totalitate sa facă abstracţie de ideea « categoriilor umane din aceste perspective » este demn de o sinceră admiraţie. Şi da, poate nu aţi întâlnit, dar astfel de oameni există.

no way;)

Opac, dureros, misterios, incert.

Alb sau negru, rosu sau verde, ne izbim de un singur lucru care ne impiedica sa ne raportam la exterior. Conteaza ca suntem captivi intr-o ccamera vopsita rosie, verde, albastra, galbena ori neagra, intr-un penar plin sau gol, un telefon din 1998 sau 2009, intr-o curte de 500mp sau 200mp? Ma indoiesc. Important este faptul ca ne afla sechestrati intrun spatiu, indiferent de termenii extensiunii sale.

Trist sau fericit, secat sau plin de lacrimi, roman, englez, magiar sau francez, in inchisoarea aceasta nu importa nationalitatea sau incarcatura sufleteasca. De Cosmote, Orange sau Vodafone, orice numar de telefon este lipsit de insemnatate daca este apelat si nu raspunde.

In asemenea momente nu exista, practic, niciun fel de superioritate. Semnul egal asezat intre toate cele precizate este unicul care capata nuanta demiurgica.

orice alte obiecte si fiinte devin insignifiante, neinteresante sau pur si simplu incapabile sa acorde atentie sau o mana de ajutor. Totul este acum futil, inexistent, si independent de acesta singurul asupra caruia ne putem concentra intregul interes este individul din noi, vazut atat introspectiv cat si extrospectiv.

Suntem ce vrem: hoti, directori, preoti, doctori, presedinti, ghizi turistici, politisti sau profesori, caci toate nu sunt decat forme ale "meseriei". Putem fura, semna acte, spovedi , opera, lua decizii, prezenta imprejurimile, aresta , ori pune note in aceeasi ordine a prezentarii. Dar cui aplicam toate acestea? Solitutinea rasfrange fara mila, sau cu foarte mare indulgenta asupra noastra toate cele evocate.

In aceasta singuratate nimic si niemni nu mai actioneaza. Un "EU cu MINE" stapaneste totul.

Ai fost vreodata singur?

tell me how can I breathe with no air..

Sunt zile in care am vrut sa fiu fericita si am reusit. Am ras cu pofta, am trait clipa, clipele, am dansat, am alergat, am mers la teatru, am iesit la ceai, am ridicat mana, am dormit linistita, am facut poze, mai pe scurt, m-am bucurat de fiecare moment. Dar fericirea tine putin, poate prea putin. Sau probabil ma plang eu prea mut: NU vreau sa mai cred nimic, sa mai aud nimic, sa mai scot vreun cuvant.

Pentru ca, iata-ma din nou la capatul drumului pe care l-am facut de atatea ori. Care mi-a stors ataea lacrimi si mi-a tocit atat de mult gandurile. Clipele in care in minte mi-a ramas numai un parfum, cateva vorbe si o imbratisare. De ce ma lasati singura? De ce voi, cei pe care ii iubesc cei mai mult? Toata realitatea se transforma in amintiri frumoase de "dinainte sa fi plecat". Faceti un puzzle din sufletul meu si il reconstitui mereu atat de greu. E vina mea, da. Caci aleg mereu traseul cel mai dificil, cel plin de gropi, de balti de noroi. Si la final dureaza atat de mult sa ma curat, sa ma refac.

Am incercat de atatea ori sa caut cauza. Si am gasit-o in persoana mea, independent de parerile altora. Am promis de atatea ori ca va las in pace, dar fara voi nu pot.

Incep din nou si sper sa nu termin in acelasi mod. Mai rece, mai trista si mai singura decat acum nu pot fi. Dar, promit ca va fi mult mai bine:)

Dans ma peau:)

"Frumusetea are pete si e trecatoare."

Am citit acum cateva zile aceasta sintagma in "Ultima noapte de dragoste, intaia noapte de razboi". Sa fie oare singurul lucru care mi-a placut din romanul acesta? Probabil. Insa prefer sa ma axez pe ceea ce exprima si cum se aplica ea in viata de zi cu zi.

In primul rand, eu o consider un adevar general valabil, si nu unul care ar trebui sa ne inspaimante, dar nici unul care sa ne confere liniste spirituala completa. Ma indoiesc de faptul ca autorul s-a referit la pete care trec cu Vanish, Ariel, sau alti detergenti care "fac minuni", sau se pot scoate cu foarfeca de pe lucruri care, modificate ar putea fi folosite. Putem compara , in acelasi timp cu o pata, de noroi, insa, care, dupa ce se usuca, poate fi scoasa foarte repede. este, deci, trecatoare si de aceea nu trebuie sa punem atat de mult accent pe un lucru a carui semnificatie a devenit extrem de importanta. Vorbesc de frumusetea fizica , cea care se voaleaza cu trecerea anilor, verdele primaverii care ne melancolizeaza toamna cand se transforma in ruginiu, de pantoful pe care dai 5 milioane si care dupa 1 an deja e bun de aruncat, datorita deteriorarii sale. Mi s-a intamplat de multe ori sa vad cupluri care din punct de vedere fizic nu se potriveau, si nu ma simt prea bine, cand ma gandesc cum le analizam, cand treceam pe langa ele, seara, la brat cu o prietena.

De ce unii nu stiu sa vada si puritatea interiorului? De ce se lasa cuprinsi de sentimentul generat de exterior? De ce si eu am fost, si poate inca mai sunt asa, desi , acum stiu ca aparentele inseala ingrozitor? Si de ce am inceput sa-mi dau seama care e de fapt realitatea? Pentru ca deseori am reusit sa traiesc experiente care inainte de a mi se intampla prezentau discrepante uriase. Deja o iau de la capat cu ideile indescifrabile, dar acum e mai bine sa vorbesc cu perdea.

Pot spune doar ca am ajuns sa cunosc persoane, care, independent de infatisare, care de altfel este perfecta, ideala(cel putin in viziunea mea) au un suflet minunat. Cele pe care le descoperi pe mess, si apoi, treptat, in realitate. Si sunt multe. Cateva pe care le-am gasit si altele pe care trebuie sa le cunosc.Nume nu sunt esentiale.

E deja mult timp de cand am inceput sa privesc viata cu alti ochi, sa accept si sa recunosc ce simt(clar, nu spun ca-s indragostita, din prima), dar cel mai important lucru este ca renunt de tot la ceea ce in anii precedenti(ultimii doi) mi-a inundat eistenta si m-a facut sa "incalc" unele reguli. Raman toate trecut, unul pe care trebuie sa-l ingrop. Si nu vorbesc din perspectiva omului cu o experienta de viata grozava, ci ca unul care vrea sa "nu lase pe maine ce poate face azi". Si eu, acum, pot si vreau, chiar daca pana acum nu am avut vointa.

Trecand peste toate, in momentul de fata ma simt foarte bine(neinteresant pt cei care citesc, dar foarte important pt mine). Imi iubesc putinii prieteni, care sunt nenumarati. Imi pare bine ca m-am dus la teatru. Ma bucur ca invat in Ferdinand si nu in ultimul rand, sunt fericita ca sunt cine sunt.

"esta ausencia..."

Azi e a doua zi consecutiva cand scriu. Si nu am facut asta de multa vreme. Imi descarc "marfa" sufleteasca prin miscarea degetelor, caci prea ma apasa. Azi scriu pentru ca nu vreau sa mai povestesc nimanui nimic, pentru ca mi-am dat seama ca nu am cui. Judec prea aspru "juriul" care pana acuma fost atat de intelegator cu hotararile luate de viaţă pentru mine? Nu mi se pare. MA insel din nou. Tot ce e probabil. Pasesc ca un fugar in tara lui. Ma intreb oare daca exista termen de garantie pentru tot ce ne inconjoara. Mai ales pentru cei care par sa fie aici si totusi devin in timp imagini voalate ale unor amintiri prea frumoase. Amintiri furate din vietile altora, fara sa stie, fara sa simta, fara macar sa fie afectate. Asta ma bucura cel mai mult: nimeni nu trebuie sa acopere gropi facute de mine. M-am impiedicat de atatea ori, si m-am ridicat in acelasi timp, dar, ultima lovitura pare sa fi fost chiar " sub centura" data cu o gratie inimaginabila si poate nevoita. Timpul a folosit "tehnica bulgarelui de zapada": a lasat totul sa se adune si cand a crezut ca e destul de mare sa ma poata dobori a aruncat cu putere.
As vrea sa pot scrie atunci cand sunt fericita pe deplin. Dar niciodata nu reusesc. Singurul caruia o sa-i multumesc toata viata mea pentru tot ce face pentru mine si ai mei este Dumnezeu, Cel care niciodata nu a uitat ca exist.
Tot ce-mi doresc este sa rada si interiorul o data cu exteriorul, sa cumpar un bec si pentru intunericul dinauntru. Atunci voi scrie despre fericire, despre lumina, despre pomii care infloresc. Pana atunci ma declar adepta unei incercari de ascensiune catre lucrurile la care inca sper. Vreau sa refac multe lucruri care au esuat si la reusita carora pot sa contribui.
Deocamdata ma simt singura si ii simt pe ei, aceia care mi-au consolidat exstenta prea departe. Am nevoie de o pauza. Si stiu ca nu-si vor da seama ca lipsesc. Pentru ca mereu am stiut....

ma aflu in imposibilitatea de a nu putea iubi...

Iubesc... pentru ca toti iubim, pentru ca trebuie sa am o justificare pentru acest verb, pentru ca am pe cine sa iubesc. Ma pot considera norocoasa avand in vedere ca desi nu impartasesc acest sentiment pur, sincer decat catorva persoane, acestea imi returneaza in aceeasi masura ceea ce daruiesc. Langa mine si in acelasi timp atat de departe, imi iubesc parintii, familia, pe toti cei care nu m-au parasit si stiu ca nu ma vor parasi vreodata. stiu ca sunt cei in care pot sa am baza permanent. Indiferent de greseli, de rani, de cicatrici, sufletul nu s-a dezbracat niciodata de aceasta iubire. Plangand, scriind, tipand, cersind ani, asteptand, inima bate cu aceeasi intensitate in aria lor si niciodata nu-si va stinge focul acesta, in ciuda tuturor 'inundatiilor' din interiorul meu.

Imi iubesc prietenii, cei despre care am vorbit si despre care voi mai vorbi. Cei care au fost si s-au mentinut, care au aparut si nu au plecat inca din viata mea, cei care ma suporta uneori zi de zi, sau poate ora de ora si inca nu s-au saturat sa ma incurajeze, sa-mi ridice moralul. Am invatat "sa ma rad", sa disimulez, sa trec peste toate alaturi de ei. Ma intreb daca trebuie sa fie cu trupul mereu langa tine un om care face parte din "cei mai buni" , dar, considerand retorica intrebarea, imi dau seama ca grijile pot fi distruse si de la distanta. E de ajuns gandul ca exista. Si ma tem uneori sa nu fie doar o amagire:)

Ochi, zambitori , jucausi, mereu plini de viata[chiar daca nu-s verzi] si-au intersectat privirea mereu cu a mea de fiecare data cand l-am intalnit. Aceeasi ochi pe care i-am privit cu teama si in care am vazut o urma de frica atunci cand am crezut ca nu-i voi mai privi prea curand. [ one of my best friends, best drivers]

Si nu in cele din urma, iubesc imbratisarile. Cele de reintalnire, acelea calde , pline de fericire, care te umplu de speranta, care nu fac decat sa iti readuca persoanele pe care le-am pecizat mai sus inapoi. Chiar daca le voi tine mereu minte imbratisarile care m-au durut cel mai mult, care mi-au facut un puzzle din suflet, care mi s-au oferit , virgine, una acum aproape 10 ani si ceallata acum cateva luni, care mi-au inoculat spaima, m-au inghetat, mi-au intunecat fiinta atatea clipe. Unul dintre becuri s-a aprins din nou in mine. Dar vechimea primei imbratisari care a vestit plecarea se aprinde in fiecare an de Craciun si se stinge pentru un an, lasandu-ma sa inot zi de zi in oceanul obscur al tristetii atenuate de scurtcircuitul telefonului saptamanal.

Iubesc, cu scopul de a fi iubita de fiintele care se bucura de imensa cantitate a acestui sentiment care le este atributa.