Ca hăituiți
prin munți cu văi adânci, drumuri surpate,
De cete
aprige de lupi, flămânde, alergând turbate,
Ne-ngrămădim
cu pas grăbit pe bulevarde și trotuare,
Nici n-așteptăm
permisiune, pe zebre, de la semafoare,
Ne claxonăm
în intersecții, de parcă e ultimul verde,
N-avem curaj
să ne dăm timp, răbdarea dintre noi se pierde.
Privim în
jos, dar nu cu frică, mustrare, ori obediență,
Ci pentru
că-n zilele noastre privitu-n față-i o carență.
Ne îmbulzim
în troleibuze, autobuze și metrouri,
Fugind
întruna către weekend, trudind mereu pentru zerouri.
Purtăm desagi ca niște-asini ce urcă greu poteca-ngustă,
Luând acasă, din birou, o muncă grea ce ne dezgustă,
Stăm pe un scaun, privind țintă pân' seara, de cu dimineața
La un ecran, mișcând din mâini. Ăsta ni-i sportul, ne e viața.
La interviu ne-ntreabă des un' ne vedem peste mulți ani,
Mințim că totu-i din plăcere, că nici nu ne gândim la bani...
Ni-s coatele așa tocite pe bănci, crezând că ne-o fi bine
La noi, aici, dar tot visăm să emigrăm în țări străine.
Ne înglodăm în datorii, ne vindem ani întregi pe rate,
Făcând ades din noapte zi, trăgând de noi pân' peste poate.
Ne întâlnim din întâmplare și ne vedem online, în poze,
Hrănim înstrăinări, distanțe, ne dăruim fugar, în doze.
Nicicând nu-i timp, nici de iubire, iertare ori melancolie,
Să fii robot e-un lucru bun, să plângi de dor e o prostie...
Ni-s visurile vise doar, că-n calendar nu-i loc de ele,
Prin corporații le târâm, le facem oale și ulcele.
Ceva lipsește, nu știm ce, căci nu vorbim, iar îndoiala
Încape-n locuri nefireşti, plantând tentația, urzeala.
N-avem încredere în alții, dar ce-i mai trist că nici în noi,
Ne îmbrăcăm în haine scumpe, dar ne simțim atât de goi.
Epilog
Conducem viața cu viteză, că nu sunt legi să ne oprească.
Mergând pe-autostrăzi gigant, scăpăm poteca cea fireasca,
Realizând, pensionari, greșeala noastră. Omenească.