Ce poate fi mai frumos decat sa ai langa tine, intr-o zi de cumparaturi, o persoana care nu bate din picior si nici nu verifica ceasul la fiecare 3 minute? Intr-adevar, sunt momente in viata cand avem nevoie de o asemenea fiinta, insa frumos ar fi sa putem invata de la cei care stapanesc aceasta calitate, daca pe noi nu ne-a abordat inca.
Eu am zile si zile. Saptamani, luni, ani in care dau dovada de o rabdare rar intalnita, dar si clipe in care sunt pradata de zeul nerabdarii. Si cel mai adesea cred ca se intampla asta cand ma izbesc de incertitudine, de nesiguranta implinirii unui lucru. pur si simplu expectativa reuseste sa scoata din mine tot zelul care ma insoteste la inceput, de cele mai multe ori intervenind teama. Sunt tipul omului care analizeaza bine, dar nu sta prea mult la discutii. Nu-mi place s-o lungesc, c-o fi, c-o pati, hai sa mai stam o vreme. Frica nerealizarii evenimentului despre care vorbesc cu cineva este cea care ma deruteaza. Exista, bineinteles, si valuri de curaj, care ma arunca pe marea fericirii, a sperantei, a visarii. "Totul va fi bine" nu este o (auto)incurajare care sa mi modifice starea de spirit in vreun fel. Optimismul nu-mi poate fi declansat decat de siguranta.
Am,totusi, puterea sa fiu rabdatoare daca vine vorba de persoane care stiu cum sa ma faca sa astept cat mai frumos.
Cu toate astea, e in natura mea, a noastra sa ne dorim implinirea intr-un mod rapid, sa ne departam de drumurile care ocolesc prea mult, pentru ca orice secunda pierduta poate insemna o pierdere definitiva.
Plumpkin, s-ar putea,deci, sa te scot in oras prin noiembrie.
